Cu ajutorul zidului, existenta mea paralela capatase noi dimensiuni. Îmi împarteam zilele si noptile între cele doua orase, între cele doua gradini. A fost însa mai mult decât atât. De la un moment dat am pierdut sirul calatoriilor mele prin zid. Aproape ca nu mai eram în stare sa-i percep existenta în mijlocul imensului oras.

      - Opreste-te din când în când, îmi striga el. Ce-ai sa te faci daca o sa traiesti numai în imaginatie?

      - Deja asta e realitatea mea, i-am raspuns odata.

      - Si ce s-a întâmplat cu Madli?

      Când am adus-o aici lânga zid, i-am povestit despre cum se poate trece dincolo.

      - Si pentru ce sa merg acolo? Sunt rosii. Sunt diferiti de mine.

      - Tocmai fiindca sunt diferiti. Si eu sunt.

      - Da, stiu asta foarte bine. Crede-ma ca am obosit sa încerc sa te preschimb într-un om alb.

      - Dar cine a spus ca eu as vrea sa devin un om alb?

      - Mi-am dat seama ca nu vrei. Tu vrei sa treci prin ziduri. Ce nebunie mai e si asta? Cine ar crede o prostie asa mare? Numai aia rosii ar mai gândi atât de infantil. Esti orb la realitatea din jurul tau, strainule! Eu îti zic, trezeste-te pâna nu va fi prea târziu. Doar n-ai venit pâna aici doar pentru a învata cum sa realizezi numere de magie. Aici nu e circ. Cum as putea ramâne cu cineva ca tine? Ce ar mai crede oamenii despre mine? Ce sa mai cred eu?

      - Erai dezamagit de ea? ma întreba zidul.

      Nu eram dezamagit. Eram furios. Eram ranit. Nu întelesese niciodata ca nu se poate face nimic la comanda. Lovise în mine cu otrava, încercând sa-mi distruga propria existenta pentru a cladi ea alta în loc. Una alba, fada, nepigmentata. O simpla gheata din care n-ar mai fi ramas nimic atunci când s-ar fi apropiat de un foc cât de mic. S-ar fi spart în mii de bucati reci atunci când un puls s-ar fi nascut, zdruncinând din temelii acea fiintare corecta, imaculata.

      Apoi m-am linistit. Se terminase. Din orasul alb împodobit cu gradinile sale splendide de maci, nu mai ramasese nimic. De partea stânga a zidului se înalta acum amenintatoare o padure neagra, acoperita de nori de furtuna. Atât de simplu. Atât de rapid. O singura clipire si din toti macii odinioara albi, nu mai ramasesera decât gramezi de radacini negre, ridicate a ura spre cer.

      - Erai mai fericit atunci? ma întreba zidul.

      Mie însa îmi ramasese doar un gust amar în gura si o radacina neagra în suflet.

      - Orbisem deja de ochiul stâng, zidule!

      - Atunci, ce s-a întâmplat cu Anna?

      Când am adus-o aici lânga zid, i-am povestit despre cum se poate trece dincolo.

      - Mi-am dorit toata viata sa pot trece de acest zid, mi-a spus ea. Am învatat sa-l escaladez, plimbându-ma apoi ore în sir pe marginea lui, observând de la înaltime cele doua lumi cu trairile lor atât de diferite. Nu mi-as fi închipuit ca as putea trece direct prin el.

      - Stii doar ca lumea alba a disparut. De acum nu mai are nici un sens sa ne întoarcem acolo. Putem ramâne aici pentru totdeauna. Zidul ne poate feri de acea padure neprimitoare.

      - Însa si tu stii ca jocul nu s-a terminat. Priveste cum arde orasul. În scurt timp nu va mai ramâne nimic din el decât cenusa. În plus, eu sunt un om rosu. Tu nu. Priveste acest alfabet pe care l-am desenat aici pe zid, în noptile în care te asteptam sa-mi admiri macii. Între început si sfârsit este o distanta ca între mine si tine. Într-una ne dam mâna peste toate aceste semne. Niciodata nu vom putea fi aproape unul de celalalt. Doar daca nu l-am arde. Doar daca... noi n-am arde. Mai bine sa fugim de aici! Zidul ne poate purta departe. Cine ar crede asta? Noi credem si atunci e suficient.

      Ne-am luat de mâini si am sarit în zid. M-am trezit singur într-un culoar verde.

      - Zidule, ce s-a întâmplat cu ea? Unde este?

      O scara aparu în fata mea si am început sa urc pâna am ajuns pe acoperis. De acolo am putut zari deznodamântul. Tot orasul arsese. Si ea împreuna cu el. Nu izbutise sa sfarme piatra cu focul ei. O mare albastra se întindea acum în dreapta zidului, îngropând pentru vesnicie orice vapaie ar fi îndraznit sa se ridice prea sus.

      - Esti dezamagit? ma întreba zidul.

      - Nu înteleg! Sunt furios! Sunt ranit! De ce a trebuit sa ramân singur, orfan de orice existenta? De ce n-am putut trece prin tine împreuna? Am fi rotit alfabetul acela, l-am fi transformat, i-am fi modificat semnele. Ce s-a ales din macii albi si rosii? O padure de radacini negre si o mare de valuri albastre.

      Zidul se cutremura si începu sa urce înspre nori. Sus. Tot mai sus. Ma cuprinsese ameteala.

      - Unde suntem aici, zidule?

      - Priveste! În ciuda pamântului asta rotund, timpul nu se întoarce nicicând înapoi. Cum sa distrugi alfabetul... tu, mai omule? Nici în închipuiri nu este cu putinta. Nu îl poti curba, nu îl poti dedubla. Îl poti folosi ca spada sau scut însa niciodata ca minge a unui joc fantastic. Cenusa ar ramâne din tine, caci numai asa ai putea câstiga. Dar nu aici. Locul acela nu se afla de-o parte si de alta a mea. Dupa cum vezi, nici eu nu pot ajunge pâna acolo. Voi însa ati întrecut orice limita existenta aici. Iar eu sunt de vina pentru ce am creat din voi. Esti trist acum?

      Îmi închipuiam doar fiinta aceea de foc. Scânteile ei, ragetele de fiara neînduplecata de conditia ei umana. Simteam înca pe buze muscatura ei fatala, iar în inima lacrima ce i-a stins vapaia.

      - Am orbit si de ochiul drept, zidule!

      De la înaltimea aceea imensa, priveam în gol cautându-mi casa mea natala si scrânciobul din gradina. Uitasem de când eram plecat. Sa fi fost un an, poate.

      Ce lume creasem prin închipuirile mele? Ce mai ramasese din realitate si cât am modificat-o prin gândurile mele blestemate? Cum am putut naste acele radacini negre din maci albi? Dar valuri albastre din maci rosii? De unde si pâna unde a rezultat finalul de a ma fixa orfan pe orbita acestei planete, în vârful acestui zid ce obisnuia sa despata oamenii, sa-i conserve în limitele propriilor lor existente? În care carte scria asta? Cu siguranta nu în cea pe care o citisem eu. Acolo albul provenea din zapada, crescând în caldura unei camere mici în care poti mângâia pielea rosie a unui suflet, ce bate în acelasi timp de ambele parti ale unui zid temporal de netrecut.

      Nu a fost suficient si iata... ce am ajuns? În ce ne-am transformat visele din vremea în care înca speram la o gradina cu maci albi si rosii crescând alaturi deopotriva?

      M-am aruncat pur si simplu înspre padurea neagra, acum inundata de valurile albastre. Oricum notiunea de realitate nu mai însemna nimic pentru mine.

     

     

     

     

      Totul a început aici. În jurul statiei cresteau ca si acum maci albi si rosii, ametindu-mi gândurile despre orasul de peste munte. Ramurile copacilor îmi estompasera caderea. Valurile marii ma primira în bratele lor. Împreuna ma conduceau acum pâna dupa zidul înalt, prin care se mai puteau vedea cele doua intrari de pe vremuri.

      Fara a mai astepta autocarul, am început sa cobor de-a lungul muntelui, apoi prin valea împadurita de peste râu. De-acolo au început casele împodobite cu gradini de trandafiri.

      - Hei, tu! De când te astept! se auzi o voce dintr-o gradina. Nu cred ca as mai fi putut ascunde secretul pentru înca o suta de ani. Acum, elibereaza-ma, te rog!

      L-am privit pe orbul de odinioara. I-am zâmbit. Poate ca niciodata n-as fi putut afla mai clar raspunsul întrebarilor ce-mi framântau atât sufletul. Mi-a zâmbit la rândul sau, apoi a disparut mai departe în vale.

      Un zgomot de motor se auzea tot mai aproape si totusi nu vedeam nimic, în afara gradinii mele cu trandafiri albi si rosii. Râzând nebun, mi-am ridicat palaria salutând în vânt fantomele trecutului meu zbuciumat. Am luat în mâna o petala alba si una rosie pe care le-am legat într-un lant. Mi l-am pus Martisor la încheietura mâinii si am cazut la pamânt secerat.

     

      „Am câstigat, mama! Am realizat cercul! Am distrus alfabetul ala nenorocit! Fii mândru de mine, tata! Acum, ma pot întoarce acasa, învingator!”

     

© Copyright Zareh Ara