Într-una din zile s-a zvonit în sat că Sfântul, de fapt nimeni nu ştia exact cum îl cheamă, găzduia de câteva zile la Tudor al lui Bacalu şi ştirea a produs senzaţie. Nu erau rudă, foarte puţini săteni se bucuraseră de privilegiul de a-l fi întâlnit o dată sau de două ori prin pădure şi veştile acestea întreţineau o legendă îmbogăţită ad-hoc despre acest personaj pe cât de straniu, pe atât de controversat. Prima dată s-a auzit despre el imediat după terminarea războiului când fusese reperat prin zona Pădurenilor un tânăr blond, desculţ şi îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă peste care era legat cu sfoară de sac. Nu l-au luat în seamă şi l-au numit Pustnicul.
Anii au trecut, a îmbătrânit şi el, au îmbătrânit şi locuitorii care deveniseră subit mai curioşi şi... cam atât. Ori de câte ori avea loc o astfel de întâlnire, Pustnicul le dădea bineţe, îi binecuvânta, avea glasul blând ca un balsam iar din ochii săi cobora o pace interioară care te însoţea multă vreme şi de care nu te-ai mai fi despărţit toată viaţa. Evita cu delicateţe să dea alte amănunte decât: Sunt pustnic, şi mă rog la Dumnezeu... citeste mai departe