Cerşetorul
|
Cătălin Sandu
Publicat Luni, 2 Decembrie 2002, ora 10:05
Stomacul îmi geme, nu pot decât sa ma aplec de durere, dar ceilalti ma tin strâns. Cel din fata mea îmi apuca parul si ma forteaza sa-l privesc, linii strânse, gura aspra. Râde, un râs gol, transparent. Pumnul sare, o arsura mi se lipeste de fata si sângele se grabeste sa protesteze. Sunt multi, nu pot sa-i vad pe toti. În curând ma vor trânti pe jos si-or sa ma loveasca rar cu picioarele.
Au sa moara. Peste un an sau doi, ei au sa moara, dar înca nu o stiu.
N-am timp sa reflectez, sunt aruncat în praf si încep sa astept. Ma scuipa, iar unul cu o cicatrice urâta pe un obraz ma întoarce sa-l privesc, dar nu vad decât cerul. Mâinile ma dor, nu am timp sa gem, astept.
- Lasa-l, urla cineva.
- Porcul!
Astept.
Pasi. Departe. Astept. Îmi aduc aminte de valul de sânge de pe barba si piept, de hainele roase, petece rupte. Ma scol, acele mi se înfig în durerea din trup. Vor muri. Peste un an, doi, dar ei nu o stiu. Încep sa ma scutur si îi caut cu privirea. Tacere.
Vântul se chinuie slab sa-mi aline ranile. Ma asez alaturi, pe asfaltul umed, închid ochii. Îi deschid, îi închid. Capul. Capul ma strânge, dar nu tin seama. Palma. Mi-o ridic cu greu, o tin în calea privirii. Mâna stânga tremura necontrolat, o sterg de petele brune. Palma neteda.
În jur se aud tipetele urâte ale pescarusilor. Ca un semn, lumea se topeste, ramân eu. Ma concentrez. Îmi privesc palma vibrând, iar singuratatea se accentueaza. Vârtejul se porneste firesc, îl urmaresc cum creste, îl amplific. Ma bucur. Presiune grea, nebuna, transpirata. Firele de timp se desfac, se întind, agata lumea slab conturata, valuri se înalta, se împletesc în tacere. Îmi privesc palma. Ura se dezlantuie. Îmi vad chipul, îmi admir urmele mâniei sapate în pielea alba. Ura. Palma accepta furia si o raspândeste în spatiu, o lipeste de viitor. Închid ochii, simt cum totul revine. Tipetele ragusite ale pescarusilor.
Ma scol cu greu si privesc în urma. Nimeni. Câti erau? Nu mai stiu. Dar au sa moara. Curând.
Marea se întinde, valurile timide nu îndraznesc sa se ridice. Scuip. Sângele amestecat cu nisip cade, se împrastie în apa murdara. Încerc sa ma spal si sa-mi potolesc arsurile încrustate pe fata. Stau pe plaja, astept un rasarit, o alta zi închisa, un nou destin. Nu sunt decât un cerssetor, nu pot sa caut nimic altceva decât mila din oameni. Multi râd negru, te privesc de sus, ei au bani, au o soarta. Îsi tin copiii de mâna si ma arata cu degetul, moralizator. Dar eu îi cunosc.
Îmi simt mâna odihnindu-se pe genunchi, simt drumurile lor prizoniere, ratacind printre liniile vietii. Mi-am dorit cândva sa fiu si eu închis. As fi fugit printre labirinturi de ceata, legat de gândurile altora. Dar nu pot. Pumnul strânge doar vieti de ceara, topindu-se dupa cum am suferit. Sunt un papusar.
Aud pasi. O vad, nisipul îi face loc picioarelor, pare ca tocmai a iesit din apa. Pe trup i se scurg lenese picaturi de mare, replici la scara redusa ale valurilor timide.
- Pot sa stau lânga tine?
Ma uit la ea, la trasaturile fine, vag familiare. Arat cu barbia nisipul si caut din nou orizontul.
- E calma marea.
Ca o confirmare, noaptea trezi tipatul ascutit al unui albatros. Ma priveste, iar acum îmi pare mult mai cunoscuta. Eu nu am prieteni.
- De ce te uiti în palma?
Tresar.
- Nu, zic, sunt doar obosit.
- Te doare? adauga ea, si îmi ia mâna.
Da, sunt obosit. Atingerea ei o simt ca suflul brizei ce mângâie nisipul. De ce se întâmpla astea? As vrea sa fiu un prizonier. Sunt obosit. O privesc.
- Am cunoscut oameni. Multi sunt acum cu mine.
Ea zâmbeste.
- Nu vreau sa mor, spun.
Plâng. Vreau sa dorm. Ma aplec, ea ma primeste tacut. Picioarele ei sunt moi. E bine sa stii ca poti dormi. Închid ochii si mai pot sa o vad cautând cu privirea prin nisip. Zâmbeste.
Ma întorc, ma rotesc încet, despic valurile. Ies din mare si îmi simt trupul strabatut de picaturi moi. Respir. Aerul e curat. Pornesc la întâmplare pe plaja patata de scoici. Cineva asteapta. Îl vad asezându-se si simt o puternica dorinta sa îi vorbesc. Pare trist.
- Pot sa ma asez?
Barbatul tresare, ma priveste speriat. Ridurile îi dau o vârsta incerta, parul îi salta în vântul ce acopera cu nisip haina aruncata alaturi. Ma aplec. As fi vrut sa încep altfel, as fi vrut sa întreb cum îl cheama, dar fata obosita m-a oprit sa pornesc cu o fraza banala. Îmi place.
- Priveste marea. Vezi cât de calma pare? Doar câte un val pe ici-colo.
Încerc sa-l înveselesc. Cred ca nu are vârsta. Vreau sa îi arat suprafata încretita a marii, dar el nu ma urmareste. Îsi priveste palmele. Tresar. Îmi aduce aminte de ceva, de ceva ce nu vreau sa cunosc. Cine e el?
- De ce îti privesti palmele? ma grabesc.
El îsi ridica speriat capul si-mi sustine cu greu linia ochilor.
- Nu, zice, sunt doar obosit.
Glasul lui ma izbeste, o amintire între labirinturile mintii, ceva se zbate în mine. Ce înseamna o viata de ceara? Cine ar putea fi el?
Sau cine suntem noi, împreuna?
Îmi trec o mâna prin parul sau.
- Te doare? încerc.
Îi iau palma în palma mea. E obosit. As putea sa-i citesc gândul. Ar vrea sa zboare. Sau, poate, i-ar place sa caute.
- Am adunat multi oameni în mine.
Ce vrea sa faca?
Plânge.
- Nu cred ca as putea muri, mai adauga.
Îmi ofer picioarele iar el se întinde. Vrea sa doarma. Îmi scutur parul de apa si privesc nisipul. Acum suntem liberi. Palma mi se deschide, eliberez destine. E liber. Sunt libera.
© Copyright Cătălin Sandu
Articol preluat din Arhiva SFera Online [sfera.tawil.dev].