Au ieşit din gaura de vierme la câţiva metri deasupra apei, la timp pentru a încasa un val înalt de peste o sută de metri. Nava lor a fost zdruncinată, şi deşi toate sistemele lucrau pentru a păstra în interior acea senzaţie de stabilitate continuă, valul acela imens dispunea de navă cum vroia. Arian s-a trezit zdruncinat şi aruncat de pe scaun. Primul impuls a fost Maria. Îşi aruncă privirea înspre cadranul acesteia pentru a vedea dacă a păţit ceva. Liu era lângă ea chinuindu-se să o protejeze. „Bun! E totul în regulă, văd că şi Junior e la locul lui, atunci ce naiba s-a întâmplat?”. S-a ridicat de jos şi s-a îndreptat înspre cadranul de comandă, privind viteza cu care Junior încerca să stabilizeze comenzile navei.

      - Am fost loviţi de un val uriaş, şi acum ne aflăm în interiorul lui! îl informă urgent Junior. Suntem pe planeta lui Atehoo, dar nu ştiu ce se întâmplă.

      - Îţi spun eu ce se întâmplă, spuse Arian uitându-se atent în faţa lor.

      - Ce e acolo? întrebă Junior, acompaniat de Robert.

      - Sunt „Ei”! Abel le-a dat drumul, probabil că Atehoo şi Eoma au ajutat inconştient la acest lucru. Prozon, în încercarea lui de a transforma surogatii prin intermediul tău, Junior, s-a folosit de Abel pentru a-i aduce pe toţi la el. Acum toţi au venit în lumile noastre, şi vor încerca să ne ia locul.

      - Vrei să spui că toţi „Ei” vor fi descărcaţi pe această planetă? întrebă Robert nevenindu-i să creadă.

      - Da, toţi...miliarde şi miliarde de „Ei”, toţi având acelaşi scop: să-şi găsească un surogat!

      - Trebuie să ajung în „Apa”! Junior, deschide trenul de aterizare! nu a mai aşteptat răspuns şi s-a îndreptat înspre zona în care ieşea piciorul navei.

      Odată aflat înăuntru, gândurile lui s-au îndreptat înspre Eoma, Atehoo şi „Apa”. „Ce trebuie să fac ca să îi salvez? Dacă m-am înşelat în privinţa „Apei”, dacă nu ea e cea care mă poate ajuta cu ultima piesă din acest puzzle, dacă nu îmi poate aduce acea zi lipsă din memoria mea înapoi?” erau întrebări care îi treceau prin creier în cele câteva secunde pe care le avea până când piciorul avea să fie plin de „Apa”. Contactul cu „Apa” a fost dureros, aceasta transmiţându-i toată durerea provocată de venirea „Lor”. I-a arătat ce s-a întâmplat, mulţimea de „Ei” care au fost eliberaţi şi care încă ieşea din portalul deschis de către Abel.

      „Cum putem să îl oprim pe Abel?” întrebarea a fost adresată „Apei”, care i-a oferit un răspuns clar şi logic. Arian spera că ceea ce „Apa” vroia să facă pentru a opri exodul „Lor” prin portal, nu avea să îi aducă şi lui sfârşitul. Spera că o să poată creierul lui să facă faţă unei asemenea solicitări. „Apa” i-a promis că în felul acesta avea să primească şi ceea ce căuta de fapt.

      Junior şi Robert se uitau miraţi la valul acela imens care începea să se retragă, nivelul apei începând să scadă vizibil. În doar câteva secunde, întreaga planetă era secată, nu mai era niciun strop de apă, cât vedeai cu ochii erau doar formaţiuni stâncoase, şi din când în când câte o platformă. Totul a dispărut, „Apa” nu mai era, totul era pustiu. Pe platforme, oamenii au început să iasă, miraţi şi ei de dispariţia „Apei”.

      - Ce s-a întâmplat aici? întrebă Robert.

      - Arian...atât a zis Junior şi s-a ridicat după ce a stabilizat nava, îndreptându-se către piciorul navei.

      Arian se afla acolo, căzut, inconştient, cu o dâră de sânge ieşindu-i dintr-o nară. Junior l-a luat în braţe şi l-a dus într-un cadran, pe care l-a transformat în cabinet medical. A chemat-o pe Liu pentru a-i efectua câteva teste. Spera ca în felul acesta putea să afle ce s-a întâmplat acolo.

      - De ce nu încerci să extragi informaţiile aşa cum ai făcut mai devreme? îl întrebă Robert.

      - Pentru că m-ar omorî dacă m-ar prinde că o fac. O să aflăm în curând ce s-a întâmplat, şi ar fi bine să îl readucem cu picioarele pe pământ, pentru că nu ştiu ce pas urmează să facem de acum.

      - Poţi să ne fereşti de toţi acei „Ei” de afară?

      - Da, asta pot să o fac, nu trebuie să vă fie frică de ei! spuse Junior, cu un zâmbet de superioritate pe buze.

      Robert nu a putut să nu observe acest lucru, şi îşi spuse că deşi Junior e o clonă, totuşi nu seamănă cu Arian.

      - Ce s-a întâmplat cu el? a întrebat Liu la vederea lui Arian. Un fior a cuprins-o ştiind că Abel e acolo jos, şi că fără Arian, totul avea să se ducă de râpă.

      - Sper să ne spui tu nouă! îi întoarse cuvintele Junior. Se întoarse către centrul de comandă, lăsându-i pe restul în urma lui.

     

      Arian a ieşit din Maşină, învăţând în mod constant tot ceea ce se întâmplă cu el şi cu modificările suferite. L-a văzut pe Bătrân cum îl priveşte mândru şi fericit de ceea ce a reuşit să realizeze. Creierul lui recepţiona milioane de semnale, auzea miliarde de voci, scana, transpunea, cataloga, eticheta şi stoca. Toate aceste operaţii reuşea să le facă în timpi foarte mici. Putea de asemenea să găsească orice urmă de „Ei” de pe planetă. Vedea undele cerebrale emise de Bătrân şi în câteva secunde a învăţat să le citească. Auzea orice creier care era viu pe planeta lor, auzea gândurile oricărui Intermediar. Simţea că s-a născut din nou, simţea că momentul salvării a venit, simţea că poate să aducă schimbarea. A privit pentru un moment Bătrânul al cărui zâmbet însemna o netarmuita satisfacţie asupra a tot ceea ce a reuşit să realizeze, culminând cu existenţa lui Arian şi a Maşinii. În următorul moment a simţit o durere imensă, şi a auzit ţipetele tuturor semenilor lui, ţipete de disperare, ţipete de durere. Îi auzea cum mor, îi auzea cum îşi plâng copiii pe care i-au pierdut, îi auzea luptând, îi auzea împotrivindu-se. S-a întors cu faţa către oraş, doar pentru a închide ochii la vederea tuturor acelor Ohems care se autodistrugeau şi distrugeau odată cu ei şi vieţile celor pe care până atunci îi adăpostiseră.

      - Nu! strigă Arian, eliberând o undă de electroni liberi din creierul său pentru a distruge Ohems-ul care îl prinse pe Bătrân.

      Îl ridică pe Bătrân de jos, plin de sânge şi pregătit pentru moarte.

      - Haide, o să te refacem! strigă el la Bătrân. Nu mă lăsa acum, nu pot să reuşesc fără tine!

      Ultimele cuvinte ale Bătrânului îl făcură să tremure şi să privească cu durere înspre oraşul care se distrugea. A simţit atunci că ştie ce să facă şi care avea să fie următorul pas. A simţit portalul care s-a creat în creierul lui şi legătura formată cu lumea „Lor”. A reuşit să stabilească o legătură cu însuşi Conducătorul Suprem, tatăl lui. Nu a stat niciun moment pe gânduri şi s-a transferat în dimensiunea „Lor”.

      O lume într-o continuă mişcare şi transformare, o însumare a tuturor lucrurilor pe care le ştia, a tuturor lumilor pe care le cunoscuse până atunci. Fiecare corp se află acolo, fiecare suflet trăia în acea dimensiune. Era prima oară când un om păşea în dimensiunea lor, ceea ce a creat un flux de energie care a stabilizat mişcarea într-o singură lume. Totul a rămas blocat pe forma oraşelor şi a lumii lor. Dar totul era la suprafaţă. În spate, imaginile continuau să se schimbe şi să se modifice, împreună cu personajele. Nimic nu era stabil, totul era varabil. Se afla într-o discontinuitate continuua, şi doar dorinţa unuia dintre „EI” ar fi putut stabiliza această stare. Vedea în jurul lui oameni care până atunci îi fuseseră vecini, prieteni, cunoştinţe, duşmani. Toţi îl priveau cu un fel de interes, dând dovadă că probabil nu îşi mai aduceau aminte de nimic din viaţa pe care o avuseseră. Îl priveau doar ca pe un intrus, şi probabil dacă nu ar fi fost stabilizarea, ar fi încercat de mult timp să îl omoare. Dar incursiunea în oraş nu a durat prea mult, deoarece imaginea s-a schimbat şi în faţa lui a apărut un singur om îmbrăcat într-o lumină puternică emanată de fluxurile pe care creierul le transmitea. La fel ca şi până atunci, camera în care se afla era într-o continuă schimbare, aducând mereu alte imagini, alţi oameni, alte dimensiuni, alţi timpi. Totul era relativ, dar totul putea să fie atât de real totodată. A simţit fluxurile care încercau să îi pătrundă în creier. Le bloca, le respingea constatând că făcea acest lucru fără cel mai mic efort.

      Imaginea pe care o aveau acum în jurul lor era cea din care tocmai venise el. Îl aveau în mijloc pe Bătrân, mort, Maşina în partea dreaptă şi în depărtare oraşul distrugându-se.

      - Bine ai venit, fiule! vocea Conducătorului Suprem era un tunet, pe care creierul lui Arian trebuia să o filtreze şi să o egalizeze pentru a o înţelege şi a o recepţiona. Un alt om dacă ar fi fost, ar fi fost transformat instantaneu în particule de materie vie.

      - Deci tu eşti Creatorul! spuse ironic Arian.

      - Unii mă numesc şi aşa! veni răspunsul. De fapt doar voi, pământenii, şi cei care sunt derivaţi din voi mă mai numesc aşa, restul au găsit fiecare câte o altă denumire care să le convină cu experimentele la care sunt supuşi.

      - De ce faci asta?

      - Pentru că evoluţia este cheia dezvoltării, pentru că universul este doar o latură existenţială şi ideea de a modela orice după dorinţă, de a face orice, de a realiza orice, de a nu avea limite, îmi impune transpunerea oricăror dorinţe în realitatea iluzorie în care vă învârtiţi voi.

      - Asta înseamnă că ai putea foarte bine să faci acest lucru în alte părţi, în alte universuri, în alte timpuri!

      - Da, aş putea, dar asta ar însemna să o iau de la capăt! Acum, după atâta timp...

      - Ce e timpul? Arian l-a întrerupt doar pentru a încerca să afle o răspunsul la o întrebare pe care şi-o pusese de atâtea şi atâtea ori.

      - Timpul nu este un ce, este un cât!

      - Cât este timpul? întrebă mirat Arian.

      - Întradevăr! Timpul este atât cât fiecare îşi doreşte să fie! Totul în jurul nostru, după cum vezi, şi Conducătorul Suprem îi arătă cu mâna schimbările care au revenit în jurul lor, totul este după cum vrem noi să fie!

      - Te referi la ceea ce noi numim destin, să înţeleg?

      - Da! Creierul vostru nu este capabil să înţeleagă o rază atât de mare de modificări şi schimbări, astfel că accepţiunea timpului ca şi un „ce” vine ca şi urmare a comasarii acestuia în ceea ce înseamnă destin. Oricine ar putea să fie capabil să schimbe timpul, oricine poate să modifice orice, dar nu oricine ştie să utilizeze capacităţile pe care le deţine.

      - Acesta este marele tău experiment? Arian devenea puţin iritat de ceea ce auzea.

      - Da, exact! Am vrut să văd de fiecare dată ce înseamnă pentru voi, pentru oricare dintre multele specii pe care le-am creat de-a lungul timpului, ce înseamnă importanţa existenţei unor întrebări fără răspuns. Au existat întrebări ca şi „Ce este Dumnezeu? Există Dumnezeu?” sau „Exista universuri paralele? Ce înseamnă timpul?” sau „Suntem singurii în Univers? Mai există şi alte specii?”

      - Dar noi am găsit răspuns la toate întrebările! a venit răspunsul lui Arian, realizând în momentul următor că astfel a găsit răspunsul la motivul exterminării lor.

      - Da, acesta este motivul, Arian! Existenţa voastră şi a oricărei specii va dăinui atâta timp cât îi ia ca să descopere răspunsurile. Necesitatea continuităţii lor devine inutilă după acel moment.

      Pentru Arian totul a devenit clar, totul a devenit limpede şi imaginea în jurul lor s-a oprit.

      - Văd că deţii capacităţi nebănuite! Ai reuşit să treci peste imaginile create de mine şi să îţi impui imaginea pe care o doreşti tu! Conducătorul Suprem spunea aceste cuvinte încercând să suprascrie imaginea creată de către Arian mai devreme.

      - Nu încerca, nu ai să reuşeşti! mârâi Arian printre dinţi. Ştii bine de ce am venit aici, şi am să îmi duc misiunea până la capăt! Ai făcut destul rău, şi deoarece sunt singurul care poate să te oprească, am să mă folosesc de acest lucru, ca să o şi fac, „Tata”!

      - Eu te-am făcut, eu am să te şi distrug! veni răspunsul împreună cu toată puterea undelor cerebrale răsfrânte asupra lui Arian.

      - De data aceasta cred că e rândul tău să vezi ce înseamnă acel „cat”! spuse Arian gâfâind, punând mâinile pe pământ, copleşit de puterea undelor Conducătorului.

      Creierul lui Arian a adunat unde cerebrale de la toate creierele pe care le auzea în fiecare miime de secundă în capul lui şi s-a folosit de ele pentru a le bloca pe cele ale Conducătorului. Diferenţa prin care Arian a reuşit să îl acopere pe Conducătorul Suprem a fost faptul că el s-a folosit de undele cerebrale ale oamenilor, pe când Conducătorul Suprem controla undele către ceilalţi „EI”. Lumina strălucitoare a început să dispară din jurul Conducătorului lăsând încet loc unui bătrânel cu părul şi bărba albă, dar de o frumuseţe grecească. Arian se uită la el, în timp ce se ridica de jos şi închidea scutul în care l-a introdus pe Conducătorul Suprem.

      - Întradevăr, spuse el, suntem făcuţi după chipul şi asemănarea ta!

      - Sper că ştii ce faci! bătrânelul îşi îndreptă mâna către frunte, indicând faptul că Arian trebuia să fie pregătit pentru ceea ce avea să urmeze.

      Arian nu a mai zis nimic, ci s-a întors către imaginile din jurul lui care s-au oprit în momentul în care undele cerebrale ale Conducătorului Suprem au fost blocate. A adus în faţa lui lumea Intermediarilor aşa cum se afla în acel moment. Bătrânul nu mai era acolo, dispăruse, mai era doar Maşina şi acel Ohems. S-a apropiat de Conducătorul Suprem şi i-a atins mâna. În acelaşi moment corpurile lor au fost transpuse în lumea Intermediarilor, între Maşina şi Ohems.

      Arian s-a apropiat de Ohems şi a făcut câteva modificări la consola acestuia. Ohems s-a pus în mişcare, a identificat locaţia virusului introdus de către „Ei”, şi l-a eliminat. Apoi a începu reconstrucţia, aducând în faţă o cameră în care se afla o bilă creată cu ajutorul Maşinii şi destul de mare pentru a încăpea o persoană. Compoziţia bilei avea la bază secvenţe de ADN ale lui Arian, combinate cu electroni liberi şi unde cerebrale. Rolul Maşinii se sfârşea odată cu crearea acestui ultim obiect. Era creat astfel un scut real şi fizic care avea să îl ascundă pe Conducătorului Suprem de orice ochi indiscret.

      - Am să te rog acum să intri aici! şi Arian îi arătă Conducătorului Suprem intrarea în bilă. O să poţi să îţi creezi acolo orice lume doreşti, o să poţi să faci ce vrei, o să ai şi destul timp la dispoziţie! din nou ironie în tonul lui.

      - Aşa am să fac! Dar ţine minte un singur lucru, fiul meu! Conducătorul Suprem începuse să se îndrepte către bilă. Va veni vremea în care nu o să mai faci faţă singur şi o să ai nevoie de mine. Va trebui atunci să îţi dai seama unde ai să mă găseşti! - Atunci când o să fie nevoie de tine...Arian nu mai continuă, nu mai avea niciun rost discuţia.

      Bătrânelul a intrat încet în bilă. Când intrarea acesteia a fost sigilată, scutul creat de Arian şi-a pierdut puterea, locul acestuia fiind preluat de către bilă. Efectul a fost o lumină puternică ce a cuprins întreaga bilă. La prima vedere Arian a crezut ca undele puteau fi recepţionate, dar la o analiză mai atentă şi-a dat seama că e doar reacţia cauzată de interferenţa undelor cerebrale ale Conducătorului Suprem şi compoziţia bilei.

      Arian a reconfigurat Ohems-ul ajutându-se de consola acestuia. După ce a terminat configurările, Ohems-ul a început să îşi autodistrugă părţi din construcţie, până când a mai rămas doar o singură încăpere, în care era ţinută bila. Mai străbătea doar o lumină difuză prin hubloul lăsat la încăpere şi intrarea în aceasta.

     

      Liu era agitată deasupra lui privind la holograma corpului lui Arian.

      - Şi-a revenit! a strigat ea către restul celor de pe navă.

      Arian s-a ridicat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi deşi se simţea puţin slăbit, s-a îndreptat fără să zică nimic către centrul de comandă.

      - Ce s-a întâmplat cu planeta? întrebă Robert când îl văzu că intră în cadran.

      - Nu mai contează! Trebuie să plecăm de aici! Nu mai avem ce să căutăm pe planeta această, a murit!

      S-a aşezat la comenzi, simţind că îşi revine în totalitate. A mai rămas câteva momente uitându-se undeva în gol, fără să realizeze că în spatele imaginilor cu comenzi, au apărut memoriile oferite de „Apa” în legătură cu ce s-a întâmplat acolo jos, pe platforma lui Atehoo. Robert şi Junior priveau şi ei imaginile, văzându-l pe Abel eliberând un număr impresionant de „Ei” la contactul cu „Apa”. niciun muşchi nu a tresărit pe chipul lui Arian cât timp a privit imaginile cu Eoma violată de acel grup monstruos de „Ei”. În spatele imaginilor, Arian a mai suprapus o imagine cu un chip acoperit de o mască, chip care vărsa lacrimi, chip care plângea, chip care simţea durerea, durere vizibilă prin masca pe care o purta.

      Atehoo împreună cu oamenii lui au încercat să se opună şi să se lupte cu toţi acei „Ei” dar nu aveau nicio armă care să îi apere sau care să le provoace daune „Lor”. A rămas ultimul transformat în surogat, obligat să îşi vadă semenii cum îşi cedează corpurile acelor cuburi îngrozitoare. Şi-a văzut părinţii cum ţinându-se de mână se lasă pradă invadatorilor. A urmărit fiecare mişcare pe care cuburile o făceau. Fiecare odată ce îşi găsea surogatul, îl întorcea pe acesta înspre Atehoo.

      - Şi tu? Atehoo, cu ochii în lacrimi întinse mâna înspre un surogat care se apropia de el. Cu ce am greşit să ne fie dat un asemenea destin?

      - Nu există destin, Atehoo! Suntem doar „Noi”, cei care controlăm, cei care vă controlăm. Acum am venit doar să ne luăm ceea ce ne aparţine! Eoma arătă cu mâinile corpul ei. Asta!

      - Eoma, poţi să scapi! Poţi! Atehoo se rugă de ea în speranţa că ceva mai putea fi salvat.

      Eoma s-a dat la o parte din faţa lui, iar toţi surogatii din spatele ei au format un culoar la capătul căruia un cub ale cărui inflexiuni din pelerină aveau ceva diferit faţă de ceilalţi, a început să vină către el. Atehoo vedea cum apărea şi dispărea, fad, transparent, un om care alerga odată cu cubul. Părea că era chiar cubul care aleargă înlocuit din când în când de un om, om care ajuns mai aproape nu era altcineva decât Atehoo.

      - Nu! Nu accept! Atehoo ridică deasupra capului katana pe care Arian i-a oferit-o şi a început să alerge către cubul care la rândul lui alerga către el. Întâlnirea dintre ei a însemnat o fandare rapidă a lui Atehoo înspre dreapta şi o lovitură rapidă cu sabia înspre cubul care trecea pe lângă el. Doi paşi mai încolo s-a oprit. A auzit două sunete metalice lovind podeaua şi a încercat să identifice provenienţa acestora, evitând se se întoarcă încă.

      Două jumătăţi de cub se aflau pe podea, ambele prinse încă de pelerina care însemna terminaţiile neuronale. Se stingeau încet, la fel cum se stingea şi interiorul celor două jumătăţi de cub. Atehoo a încercat să găsească o explicaţie, s-a uitat în jurul lui, la toţi acei surogati care priveau şi ei la rândul lor nedumeriţi cubul înjumătăţit de pe jos.

      - Ne-ai descoperit slăbiciunea...Eoma s-a apropiat între timp de el. Nu putem decât să te eliminăm!

      Cu ochii în lacrimi, Atehoo a ridicat sabia şi cu o mişcare scurtă i-a secţionat craniul Eomei. Calota de deasupra a mai stat puţin lipită de partea de jos, după care a început să alunece până când s-a desprins cu totul de corpul acesteia şi a căzut lovind sec podeaua. Toţi acei „Ei” care îl înconjurau au făcut un pas în spate, în timp ce Atehoo îi ameninţa cu tăişul sabiei.

      Arian a închis ochii pentru câteva clipe, rememorând fără să afişeze pe ecran momentele petrecute alături de Eoma.

      - Laşi nenorociţi! scrâşni Robert printre dinţi la vederea imaginilor din jurul lui.

      - Întradevăr, îl aprobă dezgustat Junior.

      Toţi trei se uitau la un „El” care se apropia ca un laş din spatele lui Atehoo, pregătit să îl atace. Se apropia acoperit de corpurile surogat ale celor care îl înconjurau pe Atehoo şi care îl ascundeau pe acel „El”. A aşteptat liniştit până când Atehoo se afla cu spatele la el, pentru a sări. A intrat în creierul lui încercând să se poziţioneze acolo. Nu a mai reuşit. Aceeaşi mişcare scurtă de sabie executată de Atehoo a urmat. De data această îi era menită chiar lui. Şi-a tăiat gâtul doar pentru ca sângele lui să stropească pe toţi cei care îl înconjurau, şi care deveniţi străini încercau să îl aducă şi pe el în aceeaşi situaţie. Nu a vrut să fie un obiect controlat de către alţii, nu a vrut să ajute la distrugerea ce urma.

      - Cât de nenorociţi sunt...Robert era scârbit de cei care se credeau superiori oamenilor.

      - Ce s-a întâmplat cu „Apa”? a întrebat Junior, care şi-a revenit la o stare logică mai repede decât Robert.

      Arian arătă simplu şi trist cu degetul către inima lui.

      - E în tine? Junior era uimit să audă aşa ceva.

      - Da! E în mine, împreună cu toate cunoştinţele ei, pe care am fost nevoit să le asimilez. Nivelul mare de informaţii primite m-au făcut să îmi pierd cunoştinţa.

      - Nu ţi-a spus cumva şi ce avem de făcut în continuare? întrebarea pusă de Robert de această dată îl cam înfurie pe Arian.

      - Nu trebuie să îmi spună nimeni ce avem de făcut! îi aruncă el lui Robert răspunsul împreună cu o privire ameninţătoare.

      Robert îşi lăsă privirea în pământ, ştiind de ce e capabil Arian, şi chiar părăsi cadranul, preferând să meargă să vadă starea surorii lui. „Sa-l ia dracu de nesimţit! Câteodată e un nesuferit...şi urăsc schimbările acestea de temperament la el.” Asta îşi spunea în timp ce se îndrepta înspre cadranul în care se afla Maria împreună cu Liu. „Saraca Liu! Se zbate atâta şi nici măcar nu ştie că iubitul ei nu mai există! şi Arian văd că nu are de gând să îi spună!”. Privirea i-a fost atrasă de cadranul lui Kim, unde aceasta stătea cu capul lăsat într-o parte, părând să doarmă. Uitându-se mai atent, aceasta avea ochii deschişi şi mâinile îi atârnau în gol. „Ce naiba s-a mai întâmplat şi cu Kim?” şi se îndreptă înspre ea.

      În faţa lui s-a deschis o gaură de vierme şi în mijlocul ei au apărut Prozon, împreună cu Andreea şi încă aproape treizeci de „Ei”. Andreea era ameninţată de Prozon cu o sabie pe care o ţinea la gâtul acesteia. Junior a sărit din cadranul de comandă şi s-a îndreptat în alergare către cadranul în care se afla Maria. Abia atunci a observat Arian ce se întâmplă în interiorul navei, şi s-a ridicat liniştit de la pupitrul de comandă. S-a îndreptat liniştit înspre agitaţia din centrul navei. Câţiva „Ei” au înconjurat cadranul Mariei, în timp ce Junior ţinea deasupra burţii acesteia un cuţit. Prozon o ţinea ameninţător pe Andreea de păr.

      - Ce se întâmplă aici? Junior? întrebă Arian.

      Junior a început să râdă, un râs nebun, însoţit de o privire la fel de nebună ce arăta o latură pe care Arian o ţinuse ascunsă multă vreme. Era aceeaşi latură care apăruse de atâtea ori la Arian în ultima vreme şi pe care îi era atât de greu să o controleze.

      - A venit vremea să terminăm acest experiment. Tu erai cel care ne stătea în cale. Dar acum, acum avem tot ce ne trebuie ca să ducem această misiune la capăt! cuvintele erau însoţite de chicoteli şi rânjete de fericire.

      - Încă vă stau în cale, şi atâta timp cât o să mai exist, nu o să puteţi să mişcaţi nici măcar un deget! Sunteţi legaţi de mâini, şi văd că nu puteţi să înţelegeţi acest lucru! spuse Arian pe un ton calm.

      - Pfff...

      - Care crezi că îţi era soarta? Crezi că ai fost menit să trăieşti? Crezi că te-am luat cu mine pentru că te simpatizez? Nu...rolul tău a fost unul bine definit de la început, îi aruncă Arian întrebările lui Junior cu intenţia vădită de a creea confuzie în creierul acestuia.

      Privirea lui Junior se schimbă şi se întoarse către Prozon care dădu din umeri în sensul că nu avea nici cea mai mică idee despre ce vorbea Arian.

      - Chiar nu înţelegi, nu-i aşa? Arian îi aruncă o privire de compătimire. Prozon te-a folosit ca să ajungă la mine, şi eu te-am folosit ca să ajung aici. Da, fără tine nu am fi scăpat din sediul GOA. Am ales atunci să nu te omor, te-am lăsat să iei mai multă informaţie decât a fost necesar şi asta doar ca să te fac să crezi că ai putea să deţii controlul.

      Rânjetul de pe faţa lui Junior se estompa încet şi în locul lui apăru o grimasă de enervare şi iritare. Strângea tot mai tare acel cuţit în mână şi îl apropia tot mai ameninţător de burta Mariei.

      - Nu cred! Vrei să te joci cu creierul meu! ştiu eu ce vrei să faci! Nu ai să reuşeşti! exclamaţiile veneau precipitat, semn că începea să creadă ceea ce Arian îi spunea.

      Junior a privit din nou înspre Prozon, aducându-şi aminte ce i-a promis acesta. „ O să comanzi alături de mine! O să fim doi regi peste un singur regat, o să fim o singură persoană!” Abia acum şi-a dat seama ce a vrut să spună Prozon. Acum a realizat că întradevăr Prozon l-a folosit. Vroia să treacă în corpul lui cu prima ocazie pe care o avea.

      - Totuşi, continuă Arian, nu înţeleg de ce a trebuit să moară şi Kim.

      Arată cu capul în direcţia cadranului în care Kim stătea întinsă cu capul atârnând şi cu o achii deschişi.

      - Ea ştia prea multe, şi am simţit că plănuia să îţi spună despre legatura mea cu Prozon mai repede decât era planificat! Şi-a meritat moartea!

      - Nu eşti altceva decât un criminal, spuse Arian uitându-se atent la fiecare mişcare a lui Junior. Dar acum a venit şi vremea ta, a venit timpul să mori.

      - Eşti prea bătrân ca să poţi să mă omori pe mine, Arian! Eu sunt cel care îţi va lua locul!

      Junior ridică cuţitul şi se aruncă cu toată forţa asupra Mariei. Prozon se desprinse de corpul lui Jhon, şi se aruncă şi el asupra lui Junior. Cuţitul nu şi-a atins scopul, contopirea dintre ei definitivându-se cu o luptă interioară în care niciunul nu vroia să cedeze. Corpul lui Junior a început să tremure, ochii i se dădeau peste cap, în timp ce Prozon stabilea fiecare legătură neuronală. În scurt timp, surogatul a fost realizat, şi Prozon îi transmise lui Junior, care, în mod uimitor, şi-a păstrat conştientul:

      - Ai crezut că am vrut să mă folosesc de tine! Ei bine, uite, ai primit exact ce ţi-am promis...

      - Să îl terminăm pe Arian! îi transmise Junior. Este rândul lui să se simtă folosit.

      - Nu încă, mai avem nevoie de el să ne deschidă poarta în totalitate, acum că Abel a dat greş.

      - Dar putem să o facem împreună! insistă Junior.

      - Dacă o facem împreună o să murim, pentru că în afară de Conducătorul Suprem, nimeni nu poate să suporte un asemenea nivel de unde. Nici chiar comuniunea dintre noi.

      Junior a încercat să se împotrivească şi să se îndrepte către Arian, dar corpul nu îl asculta. A mai încercat încă o dată, simţindu-se total imobilizat.

      - Nu are rost să încerci să preiei controlul, nu ai să poţi! Funcţiile tale motorii sunt sub comanda mea. Deşi eşti egalul meu, puterea ta este totuşi limitată, în sensul că va trebui să înveţi să te controlezi şi să argumentezi logic orice decizie pe care vrei să o luăm.

      Discuţia avea loc deja în zona 51, Prozon ducându-i înapoi în locul care îi ferea de Arian. Cu ei era şi Maria într-o stare de inconştienţă aproape, copleşită de durerile pe care era nevoită să le îndure.

      - Nici tu să nu uiţi, Prozon, că de acum înainte doar în acest corp vei mai putea locui! Prima încercare de a ieşi din corpul meu, va însemna moartea amândurora...

      Pentru câteva momente fiecare se opri rumegând informaţiile pe care le împărtăşiseră.

      - Ce facem cu Maria acum? întrebă Junior, resemnandu-se pentru moment, dar hotărât să înceapă să caute o metodă de a scăpa de sub tirania lui Prozon.

      - Aşteptăm să nască! şi ne vom folosi de ea pentru a-l distruge pe Arian.

      Un rânjet apăru pe faţa lui Junior, rânjetul lui Prozon, fericit că pentru prima dată simţea că se apropie de finalul misiunii sale.

     

      - Eşti bine? Robert se aruncă asupra Andreei, strângând-o în braţe puternic.

      - Da, cred că da! Andreea era mai frumoasă ca niciodată, aşa ciufulită şi puţin speriată.

      Arian se apropie calm de ei, întinzându-i o mână fetei să o ajute să se ridice.

      - Am trecut prin multe, spuse el, acum e timpul să terminăm tot ceea ce am început să facem! E momentul să îi răzbunăm pe toţi prietenii noştri pe care i-am pierdut de când am început lupta aceasta.

      - Ar fi bine să ne grăbim, îi spuse Andreea ducându-şi o mână la cap.

      Arian simţi şi el, „Apa” îi transmitea toate informaţiile necesare. Prozon îi chemă pe toţi acei „Ei” pe care Abel a reuşit să îi aducă pe planetă, înainte ca „Apa” să intre în copul lui Arian, încheind comunicarea. Aveau să înceapă atacul asupra Pământului.

      - E timpul să mergem! Robert, vino la comenzi! Arian se îndreptă rapid către cadranul de control, accesând de la distanţă panoul de comandă.

      În câteva momente se aflau în dimensiunea Sorgilor, deasupra castelului său din munţi. Spre surprinderea lui, în jurul castelului îi aşteptau o mulţime de Khazeri, pregătiţi de luptă. Arian a mulţumit Conducătorului Sorg în gând pentru iniţiativa de a-i ţine pe Khazeri pe poziţii. Aceştia aveau tehnologia necesară pentru a face faţă unui atac al „Lor”, dar nu puteau să facă faţă la numărul acestora. „Are să fie un masacru” se gândi Arian în timp ce coborî din navă.

      - Robert, vreau să te duci până în seif şi să îmi aduci Cartea de acolo! Poţi să faci asta?

      Robert îi zâmbi şi se îndreptă înspre intrarea în castel, oprindu-se un moment pentru a observa mulţimea de Kazheri care înconjura castelul.

      - Fraţi Kazheri, li se adresă Arian odată ajuns pe platformă. Mă aflu aici în faţa voastră pentru a vă oferi momentul pe care îl aşteptaţi de atâta vreme! glasul lui străbătea întreaga pădure, ecoul ducându-l încă şi mai departe.

      - Vă ofer posibilitatea de a readuce libertatea în sufletele semenilor noştri! din piepturile miilor de Kazheri aflaţi în jurul castelului se auzi un urlet de luptă ce a făcut pământul să tremure.

      - Vă ofer posibilitatea să omorâţi atâţi „Ei” cât doriţi! Sunt ai voştri şi puteţi să vă folosiţi de „Ei” cum doriţi! mâna lui se duse într-un arc mare de cerc ţinând privirea înspre cer. Nici măcar cerul nu ne mai limitează acum! încă un urlet ieşi din piepturile Kazherilor.

      - Vă mai ofer o moarte demnă de un luptător, o moarte pe câmpul de luptă. Şi vă invit ca cei care vor cădea sub puterea cuburilor „Lor” să aveţi demnitatea de a vă lua viaţa înainte ca legătura cu creierul vostru să fie realizată! de data aceasta un sunet asurzitor de arme lovite şi urlete prelungite cuprinse întreaga pădure.

      - Vor fi semenii voştri, fraţii voştri, părinţii voştri cei împotriva cărora vă veţi întoarce dacă acest lucru se va întâmpla! Acum, fraţi Kazheri, mergeţi pe Pământ, şi demonstraţi acelora care se cred „Dumnezeu” că din înaltul cerului se poate cădea atât de uşor! Arian ţinea o mână ridicată cu pumnul strâns înspre cer şi privea la masele de Kazheri care îl înconjurau.

      Se întoarse către navă, în timp ce Kazherii încă îşi loveau armele creând un zgomot asurzitor.

      Robert îl aştepta la intrare în navă, ţinând în mână Cartea. Arian îi aruncă o privire plină de admiraţie şi un gând de tristeţe şi poate chiar gelozie îi trecu prin minte. „Bucura-te pentru ei, formează ceea ce tu nu ai reuşit să ai niciodată! Acceptă-ţi odată menirea pe lumea asta, precum şi statutul!” îşi spuse el în timp ce se apropia de Robert.

      - Ai reuşit! Acum am să te rog să o şi decodezi! Crezi că poţi să faci asta?

      - Nici nu ştii cât mă bucur că îmi ceri asta! Robert jubila de fericire pentru că punea mâna pe atâtea informaţii.

      - Mă bucur că eşti atât de încrezător, Robert! Consideră-l cadoul meu pentru tine! Arian îi puse în semn de afecţiune o mână pe umăr.

      Robert era puţin nedumerit, mai ales că în ultima perioadă, comportamentul lui Arian faţă de el a trecut prin destul de multe faze.

      - Câ...cât...în cât timp vrei să o descifrez? se bâlbâi el înclinându-se sub greutatea momentului.

      - Atâta timp cât este nevoie! Ai să găseşti răspunsurile pe care le cauţi acolo! Savanţii mei au crezut că au reuşit să descopere modul de decodificare, dar ce au aflat ei, a fost exact ce am vrut eu să afle. Trebuia din păcate să îi ţin cumva aici!

      - Deşi nu înţeleg pe deplin, îţi mulţumesc Arian pentru încrederea acordată!

      - Să mergem, nu mai avem timp de pierdut! Totuşi, mai am o ultimă rugăminte...

      Robert din nou se uită mirat şi surprins la el.

      - Ai grijă de Andreea, e o femeie extraordinară! privirea lui Arian se îndreptă înspre pământ, tristă şi plină de durere.

      Robert a vrut să mai spună ceva, dar Arian i-a tăiat elanul:

      - E timpul să plecăm mai departe în călătoria noastră!

      În jurul lor, navele Kazherilor se ridicau în stol, şi la fel şi dispăreau prin găurile de vierme pe care le formau în faţa lor. Era un spectacol de lumini, mai ales că era înserarea, şi soarele era roşu undeva la linia orizontului.

     

     

     

      - Domnule Preşedinte, domnule Preşedinte! voci neliniştite şi bătăi în uşă se auzeau de partea cealaltă a biroului.

      Preşedintele stătea în picioare, cu faţa la geam şi privea la cerul care cu câteva minute mai devreme era atât de calm şi de senin. Acum, cât vedea cu ochii, întregul cer era plin de nave extraterestre, din care se vedeau plecând luminiţe de un albastru fluorescent înspre nişte forme bizare. Vedea de la distanţa aceea doar inflexiunile pelerinelor mulţimii de „Ei”. În fiecare clipă câte o navă era doborâtă, câte o explozie urmând-o de fiecare dată. O imagine apocaliptică, o luptă ce se dădea din ce în ce mai aproape. Peste tot pe pământ vedea oameni, îi vedea murind, vedea acele pelerini, le vedea intrând în corpul lor, rămânând acolo sau ieşind. Vedea oamenii cum picau morţi dacă pelerinele ieşeau, şi îi vedea ramanad în picioare dacă pelerinele rămâneau în ei. Nu aveau nicio şansă deşi din păcate au fost avertizaţi despre acest lucru. Nu ştia în schimb cine sunt cei cu navele, cei care se sacrificau şi luptau împotriva „Lor”. Ştia doar că în mod cert Arian trebuia să fi fost în spate la toate acestea.

      În spatele lui, uşa de la birou a sărit din toc şi în încăpere au intrat Forţele Speciale pentru a-l lua pe Preşedinte cu intenţia de a-l duce la adăpost. Cu mâna ridicată, Preşedintele le-a cerut să se oprească. În încăpere apăruseră şi câţiva dintre consilierii lui.

      Imaginea din exterior era grotească, mulţimea de nave ce înnegrea cerul, din ce în ce mai aproape, bătălia care se ducea pentru evitarea exterminării oferea un spectacol unic.

      - Aici ne aflăm noi...atât am reuşit să realizăm în tot timpul în care am existat pe Pământul acesta! începu Preşedintele un monolog. Fiica lui şi soţia se apropiară şi ele de el, şi acum le simţea pe amândouă aproape.

      - Nici măcar nu ştim cine sunt cei care se luptă pentru noi! şi ce e mai dureros e că probabil noi nu o să mai existăm atâta cât să le şi mulţumim, continuă Preşedintele cu o voce stinsă.

      - Domnule Preşedinte, trebuie să plecăm! Nu sunteţi în siguranţă aici!

      - Dar unde crezi că voi fi în siguranţă? Vrei să stau să mă ascund în timp ce planeta este invadată de nişte nenorociţi ce se cred „Dumnezeu”? Ei bine, nu! Dumnezeu există! Dumnezeu e în noi, Dumnezeu sunt eu, Dumnezeu eşti...

      Nu a mai reuşit să termine pledoaria pentru că în cameră au apărut câţiva „Ei” prin inconfundabilele găuri de vierme. Preşedintele a luat liniştit pistolul pe care cei doi agenţi i l-au oferit mai devreme şi l-a îndreptat înspre cel care se apropia de el şi de fetele lui. A apăsat pe trăgaci, închizând ochii. Nimic nu s-a întâmplat. „El” continua să vină înspre ei. Preşedintele s-a uitat nedumerit la pistol, la timp pentru a vedea secunda roşie care mai rămăsese pe ecranul micuţ din lateralul pistolului. A ridicat privirea înspre soţia sa, care îl privea la rândul ei cu ochii în lacrimi, strângând-o puternic pe fetiţa lor la piept. A vrut să ridice mâna să o atingă, a vrut să deschidă gura să îi spună cât de mult o iubeşte, dar totul a devenit roşu, totul a devenit atât de cald, atât de asurzitor. Nu a mai rămas nimic. Totul s-a stins, totul a dispărut.

      Lupta afară continua chiar şi fără cei care au pierit în explozie; acea îngrozitoare explozie care a lăsat ţara fără Preşedinte şi fără mare parte dintre oamenii care conduceau alături de el. Aproape toţi se aflau în acele momente în jurul Preşedintelui.

      În schimb, pentru cei de afară nimic nu s-a schimbat, acea explozie nu a însemnat decât doar o altă explozie. Lupta groaznică de afară, acel masacru inuman continua, Prozon chinuindu-se din zona 51 să controleze milioanele de „Ei” eliberaţi de Abel şi care acum erau angajaţi în luptă. Cei care nu luptau, erau preocupaţi să îşi caute corpuri surogat printre oamenii care alergau pe străzi înnebuniţi, speriaţi şi fără să înţeleagă ce se întâmplă.

     

     

     

      Nava lui Arian se opri la intrarea în peştera care avea să îl ducă în ţinutul Sorgilor.

      - Până aici am mers împreună! le spuse el celor trei care mai rămăseseră alături de el. Acum ne vom despărţi şi este alegerea voastră ce veţi face în continuare!

      Se uită pe rând la fiecare, Robert, Andreea şi Liu.

      - Îmi pare rău pentru Abel, Liu! A făcut ceea ce trebuia să facă, aceasta a fost menirea lui.

      Liu nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit în plâns. Andreea se apropie de ea pentru a o ţine în braţe, uitându-se şi ea tristă către Arian.

      Robert se apropie de el şi îi întinse mâna, apoi Arian se îndreptă liniştit către piciorul navei. Şi-a mai aruncat încă o dată privirea înspre ei înainte de a dispărea în adâncul peşterii Sorgilor.

      S-a aruncat în aerul greu imprimându-şi o viteză ce i-a permis să străbată distanţa până la Ohems-ul Sorgilor în doar câteva secunde. Aceştia îl aşteptau în faţa Ohems-ului, aplecându-se când Arian s-a lăsat să plutească în faţa lor.

      - Am venit să...

      - Ştim de ce eşti aici, Arian! Conducătorul Sorg a considerat necesar să îl întrerupă. Am ştiut tot timpul ce se află în Ohems-ul nostru, am simţit în fiecare moment puterea pe care o emană, am auzit în fiecare zi gândurile care înconjurau clădirea. Puterea noastră vine din pereţii pe care îi atingem în fiecare zi. Ne încărcăm cu energie doar ascultând vibraţiile produse de Ohems! Ştim că „El” este aici cu noi, doar că niciodată nu am reuşit să aflăm unde este! Şi am ştiut din prima clipă când ai apărut că în final aici se va ajunge.

      - Dacă aţi ştiut, de ce nu mi-aţi spus şi mie? Arian era nedumerit de raţionamentul Sorgilor.

      - Pentru că era necesar să aflii singur, pentru că fără celelalte piese din puzzle eliberarea „Lui” ar fi fost inutilă.

      - Înseamnă că ştiţi care este următorul pas pe care trebuie să îl faceţi...

      - ..., Conducătorul Sorg se uita mirat la Arian, apoi întoarse privirea către semenii lui.

      - Să fugiţi! Să dispăreţi! Plecaţi cât mai departe de aici, lumea voastră nu o să mai existe în curând!

      - Ne este greu să ne părăsim locul pentru care s-au sacrificat atâţia semeni de-ai noştri de-a lungul atâtor ani.

      Arian le aruncă o privire plină de compasiune, ridică din umeri în semn că el a încercat şi că mai mult de atât nu poate să facă, şi îşi făcu drum prin mulţimea de Sorgi ce îl înconjurau înspre intrarea în Ohems. Se îndreptă sigur către primul panou care îi ieşi în cale şi începu să se joace cu cuburile. Ohems-ul a început să vibreze, anunţând totodată evacuarea de urgenţă datorită necesităţii limitării utilizării sale. Odată cu ultimul Sorg ce a părăsit Ohems-ul, acesta a început să îşi autodistrugă părţi din construcţie. O făcea în mod sistematic şi logic, începând cu structurile din exterior şi care erau construite din materiale ce aveau în compoziţie şi metal. Erau anumite bucăţi compozite a căror menire era de a fi folosite ulterior pentru a creea cu ajutorul lor altceva, sau în cazul de faţă pentru a distruge. Acum acele elemente aveau rolul de a face parte dintr-un utilaj care demola fiecare părticică din construcţiile declarate inutile. Utilajul însemna cleşti de peste zece metri lungime, un tip de percutor, o presă şi o mulţime de alte utilităţi. A început cu zonele exterioare, apoi facilităţile ce aveau rolul de a oferi condiţii de menţinere a vieţii. Era un spectacol inedit continuă modificare şi calibrare a mecanismelor utilajului, care în timp ce distrugea clădirea, îşi autodistrugea şi părţi din el pentru a se putea tot timpul raporta la mărimea clădirii rămasă de distrus. Astfel că la sfârşit, când din Ohems nu mai rămăsese mai mult decât o casă cu un etaj, maşina folosită pentru distrugere nu era mai mare de câţiva metri.

      Sorgii priveau cum locul pe care îl cunoşteau de o viaţă şi în care au trăit dispare. Un val a plecat de la Conducătorul lor, şi imediat, un murmur a început să se audă dinspre în spate înspre în faţă. Fiecare plângea distrugerea la care au fost nevoiţi să ia parte. Arian aştepta liniştit ca Ohems-ul să îşi încheie autodistrugerea. Nu a avut mult de aşteptat, deoarece în curând din Ohems mai rămăsese doar o singură cameră care avea o intrare. S-a îndreptat înspre intrare, a deschis uşa, dar un curent puternic de aer l-a aruncat la pământ. Un zgomot puternic, ca şi un metrou ce frâna la intrarea în staţie s-a auzit dinspre uşa deschisă. În următorul moment, în cameră s-a făcut lumină. Un zâmbet pe chipul lui Arian apăru în timp ce se ridica de la pământ îndreptându-se către intrarea în cameră. Sorgii au început să se retragă, temându-se de ceea ce ascundea acea cameră.

      A intrat în cameră privind încântat, hipnotizat, lumina puternică ce înconjura bila din faţa lui. Părea că totul s-a schimbat, totul avea sens, totul se mişca pentru a conlucra la ceea ce înseamnă existenţialitate. A întins o mână înspre lumină, dar se trase imediat înapoi, aducându-şi aminte ce e acolo. Ştia cum îl poate elibera, ştia ce trebuie să facă. S-a îndreptat înspre o consolă şi de acolo a comandat Ohems-ului să mărească de două ori suprafaţa camerei.

      În tot acest timp, simţea o căldură interioară, recunoscând câteva sentimente care au început să îi abunde mintea, sentimente ca protecţie, proprietate, compasiune, paterne, şi pe care le credea pierdute în decursul timpului. Nu era normal pentru el să simtă aceste lucruri, deoarece a reuşit să le blocheze cu mult timp în urmă, atunci când s-a oprit din a-i considera pe oameni copiii lui. A fost momentul în care i-a scăpat de sub control, ei fiind atât de mulţi, şi el doar unul singur. Pe lângă aceasta mai simţea singurătate, simţea pentru prima oară frică de ceea ce avea să urmeze, frică deoarece de data aceasta nu mai putea să anticipeze mişcările ce vor urma. Conştientiza faptul că creierul lui nu mai are puterea de odinioară, ceea ce din nou îl făcea să se simtă vulnerabil.

      Închise ochii în timp ce camera îşi mărea suprafaţa, doar pentru a accepta tot ceea ce simţea. Simţea nevoia de a cataloga fiecare acest nou şi vechi sentiment, de a-l lua pe fiecare în parte, de a-l diseca şi de a încerca să îl urmeze până în momentul în care ar reuşi să scape de el. Ştia că e sub efectul puterii Conducătorului Suprem, şi că „El” e cel care îi inducea toate aceste stări şi trăiri. De data acesta un atac de panică îl cuprinse, pentru prima dată în viaţa lui considerandu-se mai uman decât cel mai uman om. Şi-a dat cu groază seama, senzaţie amplificată de Conducătorul Suprem, de faptul că nu poate să îi facă faţă acestuia nici măcar acum, când era sub acel scut! „Ce naiba am să mă fac când o să îl eliberez?” jumătate din creierul lui Arian urla de frică, în timp ce cealaltă jumătate se întreba ce naiba se întâmplă cu el şi cu comportamentul acesta atât de deviant.

      Lupta ce se ducea pe Pământ a fost următorul act pe care creierul lui trebuia să îl accepte şi să îl privească. Vedea genocidul care se petrecea în cealaltă dimensiune, vedea luptele care se dădeau între Khazeri şi „Ei”, vedea că oamenii erau lipsiţi de orice mijloace de apărare, şi cădeau fără să riposteze. Cateve minute a fost de ajuns pentru ca „Ei” să omoare câteva mii de oameni, fără nicio pierdere în rândurile „Lor”. O cruzime fără margini pentru Arian, doar un alt test considerat încheiat pentru „Ei”.

      - E timpul să terminăm ce am început! Arian şi-a ridicat tremurând fruntea lipită de pământ.

      S-a uitat la bilă şi la razele parcă mai albe şi mai puternice emanate de ea. Durerea îl lovi din nou, creierul se lupta, chipul îi era descompus, hidos, cu stropi mari de transpiraţie ce îşi începuseră traseul plecând de pe fruntea acestuia.

      A deschis o gaură de vierme la un metru de el, gaură în care a intrat doar pentru ieşi în următorul moment alături de Maşină.

      - A venit momentul în care Maşina îşi îndeplineşte menirea! Dispariţia ei va face ca atât tu, cât şi eu, să revenim la un nivel existentional primordial...

      Cuvintele îi ieşeau tot mai greu, dificultăţile pe care creierul le întâmpina în a-şi îndeplini sarcinile, îl făceau să se sperie şi mai mult. Dar simţea că încă mai poate să lupte, ceea ce a şi făcut.

      Folosindu-se de puterea creierului sau, a ridicat bila de la pământ şi a plasat-o în centrul Maşinii, de unde a fost imediat preluată de lasere. Dar acest efort l-a făcut să îngenuncheze şi să pună o mână în pământ pentru a-şi opri căderea. Câteva minute, gândurile lui l-au dus înspre zone îndepărtate, rupându-se des, aruncându-l dintr-o parte în alta, dintr-un timp în altul, amintiri care se vroiau a fi uitate, amintiri ce începeau dar nu se mai terminau. A încercat de câteva ori să revină la realitate, dar nu a reuşit decât o mişcare involuntară a capului, o mişcare bruscă înspre dreapta, urmată de o revenire tot atât de bruscă la poziţia anterioară. Din gură saliva a început să îi curgă, simţindu-şi întregul corp o pernă de ace care îi scurtcircuitau nervii, nepermiţându-i să execute nicio mişcare.

      O mână de copil i-a atins părul, aplicând o presiune pe craniul acestuia. Funcţiile motorii i-au revenit la normal, iar creierul lui a reuşit să scape din bucla de amintiri în care a fost aruncat. S-a întors înspre copil, acelaşi copil care l-a mai atins odată cu ceva vreme în urmă. I-a zâmbit, constatând că încă îi era greu să se mişte. Două braţe puternice l-au prins de mâini şi l-au ridicat în picioare, ghidandu-l înspre consola Maşinii. Conducătorul Sorg era şi de data aceasta alături de el.

      La început cuburile se mişcau greu sub acţiunea înceată a lui Arian, dar pe măsură ce constituia simbolurile, mâinile lui Arian se mişcau din ce în ce mai repede. Era în continuare susţinut de conducătorul Sorg, iar copilul îi trimitea impulsuri pentru a-l ajuta să reziste atacurilor la care îl supunea Conducătorul Suprem. Un ultim cub aranjat a însemnat şi începutul mişcărilor efectuate de către lasere. De data aceasta acţionau pentru a decupa bucăţi din bilă, bucăţi care se descompuneau imediat ce se desprindeau de restul structurii. Lumina din jurul lor începea să scadă în intensitate, odată cu distrugerea bilei. În interiorul ei stătea acelaşi bătrânel cu părul şi barba albe, la fel cum l-a lăsat cu milioane de ani în urmă.

      S-a materializat în faţa lui Arian, dar fără să atingă solul. Stătea suspendat în aer, modificând, analizând, şi acaparând toate undele cerebrale care erau emise de către fiecare creier care exista în Univers. În mai puţin de un minut, era conectat la tot Universul, moment în care deschise ochii şi îl privi pe Arian.

      - Acesta este momentul în care ai şansa de a mă doborî din nou, Arian! Conducătorul Suprem a vorbit pe un ton uman, ştiind efectele pe care glasul său le-ar fi putut avea asupra tuturor celor prezenţi.

      - Dacă asta ar fi fost intenţia, atunci aş fi putut să nu te eliberez deloc! Arian şi-a recăpătat între timp toate forţele.

      Se părea că nu vroia Conducătorul Suprem să discute cu cineva care nu era demn de o asemenea întâlnire.

      - Văd acum care a fost motivul pentru care m-ai eliberat! Ai pierdut controlul, Arian!

      - Nu am încercat să îl am niciodată! Ce am făcut atunci, a fost un gest normal, consecinţă a războiului pe care îl duceam. Oricum a fost prea târziu! Arian îşi lăsă privirea în pământ.

      - Şi acum ce doreşti?

      - Să vezi specia pe care eu am creat-o! Să constaţi că nu necesită exterminare! Să vezi că nu există încă răspunsuri la întrebări, deşi sunt căutate cu atâta dorinţă...

      - Da, văd asta, Arian! Dar mai văd ceva...văd existenţa unui nou Fiu! Văd că ai plecat capul în faţa celui care a încercat să îmi ia locul, văd că ai acceptat să te sacrifici pentru aceşti pământeni.

      - E tot ce am putut să fac pentru ei! La urma urmei, sunt toţi creaţi din ADN-ul meu! Arian avea din nou în inimă sentimentul acela patern. Ştia că în continuare Conducătorul Suprem se juca cu creierul lui, dar nu avea nici cea mai mică intenţie să riposteze.

      - Ce te face să crezi, Arian, că voi arăta compasiune? Te am pe tine, am Maşina, am controlul asupra tuturor! Conducătorul Suprem începea să emane lumină semn că a stat deja prea mult prin acea zonă.

      - Îmi pare rău să aud asta, spuse Arian ridicând ochii din pământ. Se pare că m-am înşelat în privinţa ta. Maşina nu o ai, pentru că e setată să se autodistrugă la scurt timp după ce bila este distrusă, pe mine nu mă ai, şi pe pământeni nu îi poţi distruge deoarece logica nu te lasă. Încă nu au ajuns nici măcar la jumătatea experimentului!

      - Nenorocitule! lumina a cuprins întreaga încăpere, Arian creându-şi un scut de protecţie în faţa acelei forţe.

      Glasul Conducătorului Suprem a răsunat în întreaga peşteră, fiecare Sorg, recepţionându-l ca pe un sunet divin, ca pe o cântare. Era ultimul sunet pe care aveau să îl mai audă, era sunetul care îi trimitea şi îi transforma în „Ei”, era sunetul care le aducea moartea, era sunetul care le distrugea corpul, transformându-l în miliarde de particule de materie.

      - Nu ai să învingi niciodată! şopti Arian din nou în genunchi, chinuindu-se să menţină scutul.

      - Priveşte-mă!

      Conducătorul Suprem îl luă pe Arian şi s-au îndreptat înspre Pământ.

     

      Prozon s-a aruncat în genunchi, la vederea celui pe care îl credea de atâta vreme dispărut. Nu îi venea să creadă că aşa ceva e posibil, şi mai ales că sunt spulberate toate speranţele şi visele lui de a deveni Conducătorul Suprem.

      - Ridică-te, Prozon! Lumea aceasta mai are de trăit, opreşte-ţi trupele! Arian a ridicat privirea înspre Conducătorul Suprem, mirat de ceea ce a auzit.

      - Am înţeles, Mărite Conducător! Prozon se ridică transmiţând în acelaşi timp şi un ordin de încetare a exterminării.

      Conducătorul Suprem reveni din nou la imaginea acelui bătrânel, şi întorcăndu-se către Arian îi spuse pe un ton calm şi liniştit:

      - Vezi, Arian, care este diferenţa dintre noi doi? îl lăsă pe Arian să rumege puţin întrebarea, după care continuă:

      - Tu ai crezut tot timpul că eu realizez un experiment social cu voi toţi! Ei bine, nu e aşa, nu am făcut altceva decât de a creea! Am reuşit să te creez pe tine, primul om care a reuşit să mă doboare! Conducătorul Suprem îl privi atent pe Arian şi reacţia acestuia.

      - Aici a fost adevărata mea creaţie! Tu, Arian, tu ai fost rodul experimentelor mele! Cum crezi că m-am simţit când am descoperit şi când te-am lăsat apoi să descoperi şi tu puterea pe care o ai în tine?

      - Speriat? spuse Arian cinic, încercând să iasă din vraja cuvintelor Conducătorului Suprem.

      - Fericit! Uită-te puţin în urma ta Arian! Ai reuşit să creezi de unul singur această rasă de pământeni şi să o conduci. Asta nu te face Dumnezeu? Adu-ţi aminte că era vorba nu despe „ce”, ci despre „cat”!

      Arian şi-a dat seama unde vroia să ajungă Conducătorul Suprem şi ce vroia să facă. Anticipandu-i mişcările, îi spuse liniştit:

      - Poţi să mă lipseşti de ei, aşa cum te-am lipsit şi eu de puterile tale! Dar acest lucru dă dovadă de faptul că nu faci altceva decât să îţi protejezi semenii, la fel cum...

      Privirea lui Arian i-a fost atrasă de lumina care a părăsit-o pe Maria. Aceasta stătea liniştită pe podea, ascultând, uitându-se la el, liberă!

      - Ce ai făcut? strigă Prozon la Conducătorul Suprem, aruncându-se asupra Mariei.

      - Ceea ce trebuia să fac! Noi nu putem să avem urmaşi! spuse Conducătorul Suprem adresându-se către Prozon, dar cu privirea aţintită în ochii lui Arian. Dar voi nu aveaţi de unde să ştiţi asta!

      - Şi atunci acela ce a fost? întrebă Prozon ridicându-se ameninţător.

      - Doar rodul imaginaţiei tale! Arian a intervenit în discuţie, dar cu o voce stinsă. Trebuia să te ţin ocupat cu ceva pentru a câştiga mai mult timp. Nu vroiam să experimentez încă o dată efectul Bombei Atemporale!

      - De ajuns! Conducătorul Suprem îşi aruncă privirea asupra lui Prozon care s-a transformat într-o mininova. E timpul să terminăm ceea ce am început, spuse el întorcându-şi privirea către Arian.

      L-a văzut pe acesta având ochii în lacrimi, adânciţi în ochii Mariei. S-a îndreptat cu paşi mici către ea, lăsându-se să cadă în braţele ei.

      - Îmi pare rău că trebuie să se sfârşească aşa! Arian o sărută uşor pe buze, simţind gustul sărat al lacrimilor de pe obrazul Mariei.

      A rămas cu ea inertă în braţe, cu privirea blocată în ochii lui. O lacrimă i se prelinse pe faţă, un gol imens în suflet drept dovadă a ceea ce tocmai s-a întâmplat.

      - Nu se va termina aici, vor mai... atât a mai reuşit Arian să zică înainte să se trezească într-un pat murdar într-o cameră întunecată.

      Ochii încercau să i se acomodeze cu întunericul, îl dureau îngrozitor, la fel ca şi urechile care simţea că îi explodează ca şi răspuns la sunetul produs de apa care curgea în continuu din duşul care se auzea din partea cealaltă a camerei. A încercat să îşi aducă aminte ce căuta acolo, dar creierul nu îi funcţiona, nu reuşea să lege nici măcar un cuvânt, nu ştia nici măcar să vorbească. S-a rostogolit din pat, reuşind să îşi trimită impulsuri întrerupte către funcţiile motorii. Se simţea murdar, îşi simţea pantalonii plini şi murdari, simţea în nări un miros pe care nu putea să îl identifice. Era un miros fetid de fecale combinat cu un miros înţepător de vomă la care se adăuga umezeala camerei. Întunericul din cameră transforma totul la augmentativ. S-a târât înspre apa care se auzea căzând împrăştiat pe o suprafaţă mai mare, încercând să gândească. Nu avea la ce...era gol, nu ştia ce înseamnă sunetul apei, nu ştia ce înseamnă mirosul îngrozitor, nici nu ştia că le zice „sunet” şi „miros”. A simţit apa rece cum îi loveşte craniul, lovituri pe care le simţea ca nişte ciocane care îl loveau în creştetul capului. Fiecare picătură era o lovitură, fiecare lovitură însemna durere, fiecare durere genera răspuns. Răspunsul era un mormăit continuu şi salivă curgând din gura întredeschisă. Şi-a adunat genunchii la piept, reuşind să se aşeze cu spatele la perete, sub duş. Mormăind în continuu, şi-a imprimat o mişcare involuntară a capului şi a corpului, înspre în faţă şi în spate, privind în gol către un punct din faţa lui.

      - A...A...Arian! sunetul lovi pereţii camerei, oprindu-l pentru o secundă din mişcarea imprimată, apoi se întoarse din nou la el. La auzul vocii lui care se întoarse, îşi strânse mai tare genunchii la piept, speriat, reluandu-şi mişcarea involuntară sub stropii de apă care îi loveau creierul.

     

© Copyright Paul Boncuţiu

Articol preluat din Arhiva SFera Online [sfera.tawil.dev].     © 2001 - 2011 sfera.tawil.dev | © 2011 - 2026 Arhiva sfera.tawil.dev | sfera.tawil.dev