În hangar îi aşteptau doi „Ei” care urmau să le arate drumul. Maria îşi reveni din starea de inconştienţă la timp pentru a-i vedea pe cei doi în faţa ei. Reacţia a fost una normală pentru ea...îşi duse mâna la gură, înnăbuşindu-şi un sentiment de greaţă la vederea celor doi. Erau la fel de descompuşi şi desfiguraţi ca şi Prozon, iar Arian nu înţelegea de ce arătau atât de rău. „O să încerc să aflu cât mai multe despre ce se petrece aici” îşi spuse el şi se îndreptă către cei doi, trăgând-o de mână pe Maria care încerca să se opună. Îşi blocă orice gând care putea să îi transforme compasiunea faţă de Maria într-o dorinţă arzătoare de a o feri de ceea ce avea să se întâmple.

      - O să vă ducem la Măreţul Prozon, spuse unul dintre cei doi după ce Arian şi Maria se opriseră în faţa lor. Vă rugăm să nu vă împotriviţi, destinul vostru este scris!

      - De unde ştii tu ce destin avem noi? strigă Maria revoltată pentru că nu ştia ce se petrece şi care e rolul ei în această poveste.

      - E menirea noastră să ştim! Dar acum trebuie să mergem, Măreţul Prozon aşteaptă! dacă mai aveţi alte întrebări, el o să vă lămurească!

      Unul dintre ei înaintă şi întinse mâinile, apoi le depărtă ca şi când ar fi vrut să dea la o parte o perdea. Puterea minţii lui a făcut ca particulele ionizate din zona în care a întins mâinile să intre în contact cu pielea lui, transmiţându-i impulsuri către creier. Aceste impulsuri erau preluate şi retrimise imediat înapoi sub formă de descărcări electromagnetice care dispersa particulele ionizate şi creea o fisură în continuitatea timp-spaţiu, ducând la apariţia unei mici găuri de vierme. Pe măsură ce primea impulsuri de la particule, creierul lui trimitea informaţie găurii de vierme în legătură cu coordonatele destinaţiei lor. Le-a făcut semn celor doi să păşească cu încredere în gaura de vierme, ceea ce şi făcură, Arian nedorind să se împotrivească. Închiderea găurii de vierme a produs lumina puternică văzută de cei din navă.

      Gaura de vierme se deschise chiar în faţa lui Prozon şi cei patru au ieşit din ea unul după celălalt. Prozon arăta chiar mai rău decât înainte cu jumătate de oră când Arian vorbise cu el. Aşteptă până ce gaura de vierme se închise şi abia apoi îi adresă lui Prozon prima întrebare:

      - Ce se întâmplă cu voi toţi? De ce arătaţi aşa de rău?

      - Un salut probabil că ar fi fost mai indicat, Arian, dar necioplit mereu! aşa te cunoaştem! faţa lui Prozon din nou nu indica nimic, dar în voce i se putea simţi scârba cu care vorbeşte.

      Îşi îndreptă privirea către Maria, şi o măsură din cap până în picioare, ignorandu-l complet pe Arian. Se uită îndelung la ea, în timp ce Maria îi arunca priviri întrebătoare lui Arian. Maria se enervă şi mai tare şi intră într-o stare de agitaţie când îl văzu pe Arian zâmbind:

      - Chiar nu e momentul să râzi, nenorocitule! îi spuse ea printre dinţi.

      - Ea este! spuse satisfăcut Prozon către Arian. Sincer să fiu, continuă el, nu mă aşteptam să te conformezi atât de repede. Se pare că semenii tăi contează mai mult pentru tine decât orice altceva. E bine de ştiut că cel mai puternic om are şi puncte slabe!

      - Nu te încrede prea mult în ce zici, Prozon! Arian îi tăie elanul fără niciun resentiment. Mă mir să te aud spunând că nu aveai încredere că îţi aduc marfa pe care ai comandat-o!

      - Marfă? Eu sunt o marfă pentru tine? Nesimţitule! Maria sări ca arsă când a auzit cum se discută despre ea. Nu ştiu cum am putut să cred că între noi mai poate fi ceva! şi se lăsă să cadă în genunchi.

      - Acum spune-mi, Prozon, ce se întâmplă cu voi? Arian continuă mimând indiferenţă şi o degajare totală faţă de scena făcută de Maria. De ce arătaţi în halul ăsta?

      Prozon îşi duse o mână la faţă, şi cu un deget îşi apăsă obrazul. Degetul intră cu totul în obraz, de parcă ar fi fost gelatină, şi întradevăr, când l-a scos afară, nu a curs niciun strop de sânge, ci doar o substanţă gelatinoasă de culoare roşie. „Ce naiba e aia?” Arian aşteptă ca Prozon să termine demonstraţia şi să îl lămurească despre situaţia în care erau.

      - După cum vezi, corpurile surogat nu ne mai suportă! A intervenit o reacţie la nivel celular despre care nu ştim de unde provine. Acesta este unul dintre motivele pentru care am luat controlul asupra bazei 51. Aici sunt singurii oameni de ştiinţă care ar putea să descopere fenomenul. Dar ei încă nu au fost capabili să ne ajute, astfel că după cum vezi legătura cu corpurile surogat se distruge. O să devenim în curând „Noi”, cei care suntem cu adevărat şi o să vedeţi adevărata noastră formă dacă această descompunere nu va înceta.

      - Şi scopul pentru care Maria se află aici, este...? Arian a lansat această întrebare, deşi Maria se afla lângă el şi îl putea auzi. Trebuia să afle până la urmă care îi este poziţia în această luptă.

      - Maria este aici pentru mine, Arian. Corpul meu va intra în corpul Mariei şi îşi va lăsa amprenta genetică asupra a ceea ce urmează să crească în pântecul ei. Mai exact , particula corpului meu se va contopi cu genele copilului. Tu va trebui să completezi acest procedeu! Din reuniunea noastră va apărea cel care va conduce lumile, Stăpânul Nostru de mult apus!

      - Adică va trebui să port în pântece copilul vostru? îngăimă Maria printre lacrimi.

      - Taci, femeie! tună Prozon, într-un mod bizar, deoarece chipul lui nu arăta nimic, niciun muşchi nu se clinti pe faţa lui. Corpul tău Maria, conţine genomul uman perfect, iar Arian conţine genele combinate cu particula Conducătorului Suprem! lui Arian nu îi venea să creadă că Prozon ştia despre provenienţa lui.

      - Da Arian, ştiu despre apariţia ta, ştiu că tu eşti cel care a apărut pe timpul Intermediarilor! Dar acum, pentru a salva lumea ta de la extincţie, trebuie să mi te supui! îţi cer doar să procreezi cu Maria! Sămânţa pe care o vei depune va fi combinată cu particula pe care o voi lasă eu în corpul ei!

      - Eşti nebun! Vrei să îl dai jos de la putere pe Conducătorul vostru Suprem! O să te distrugă...

      - El nu mai există de mult, Arian, şi acum dacă nu facem ceva, o să pierdem toate porţile către lumile pe care le-am creat, pentru că eu nu am puterea necesară de a-i controla pe toţi cei care deţin porţile. Trebuie să creez pe cineva mai puternic, care să continue opera începută de Conducătorul Suprem!

      - De unde ai aflat despre existenţa mea? Arian nu se putea gândi decât la Abel, singurul care a avut legătură cu dimensiunea cealaltă prin intermediul lui Liu. Şi „Ei” au avut o legătură strânsă cu Abel, controlându-i mintea!

      - De la cel care reprezintă Poarta către lumea voastră, Arian. Nu are rost să îţi explic pentru că pierdem timpul! Nasul lui Prozon se desprinse şi pica încet susţinut de un fir din acea gelatină roşiatică.

      Arian preferă să nu zică nimic şi îi părea bine că Prozon nu putea să îi citească mintea, iar Maria nu ştia mai nimic despre Abel. Dacă Prozon nu ştie că ei îl au pe Abel, adică Poarta „Lor”, atunci trebuie să menţină acest statut cât mai mult timp şi să îl facă pe Prozon în continuare să creadă că nu ştie nimic despre Abel.

      - A găsit înregistrările cu anii apariţiei tale, Arian, şi mai mult, a descoperit locaţia aproximativă a Maşinii!

      - Nu se poate! Arian se prefăcu şocat şi în acel moment creierul lui aruncă asupra Mariei o pânză neuronală de protecţie, care avea să îi protejeze acesteia creierul de eventualele incursiuni ale lui Prozon în memoriile ei. Nu se poate să fi descoperit Maşina...era atât de bine ascunsă! continuă Arian teatrul.

      - Ba da, se poate! şi chiar în timp ce noi discutăm, toţi cei din bază lucrează la descoperirea locaţiei exacte în care se află Maşina. Au estimat că în cel mult câteva zile o vor descoperi! Dar acum, i se adresă Prozon lui Arian, acum trebuie să ajungem la motivul vizitei voastre aici. Vă invit să începeţi procreerea pentru că nu avem mult timp la dispoziţie.

      - Ce? Maria îşi recăpătă vocea, aşa că zbiera cu putere. Vreţi să vă folosiţi de noi acum? Mai bine mor decât să duc acest monstru în pântece.

      Prozon îi făcu un semn lui Arian, care se îndreptă către Maria şi încercă să o potolească. Dar acesta se zbătea înfricoşată în braţele lui Arian care îi şoptea cuvinte liniştitoare la ureche. Din păcate nu aveau niciun efect, iar Arian presat din nou de trecerea nemiloasă a timpului, o lovi puternic pe Maria peste faţă. Intenţia a fost ca Maria să nu fie conştientă în timp ce atât el cât şi Prozon vor profita de ea. Corpul Mariei atârna inert în braţele lui Arian şi doar suflul încet demonstra existenţa vieţii. Arian o întinse pe unul dintre birourile care mobilau încăperea ce părea a fi sediul central a lui Prozon. O dezbrăcă încet, aducându-şi aminte de clipele în care făceau dragoste şi momentele în care se iubeau. Pe măsură ce îi dădea jos câte o haină, pe Arian îl copleşeau amintiri, amintiri legate de fiecare părticică din corpul Mariei. „Nu pot să fac aşa ceva! Nu pot!” şi se retrase în spate doi paşi, cu ochii aţintiţi asupra corpului ei aproape gol.

      - Să înţeleg că nu vrei să duci la îndeplinire menirea ta? Nu înţelegi, Arian, acesta îţi este destinul! Prozon se aplecă puţin către Arian de parcă ar fi vrut să se facă mi bine înţeles. Am să îţi arăt care îţi este destinul, Arian!

      Prozon transmise un mesaj telepatic, care a fost imediat recepţionat de către toată specia, având în vedere faptul că deţin o gândire colectivă. Fiecare poate să audă în orice moment ceea ce se întâmplă la nivelul întregii lor specii. Singura problemă e că doar cei aleşi conducători au capacitatea de a menţine tot timpul deschis acest tip de comunicare, acesta fiind principalul factor care stătea la baza unei astfel de alegeri. Un „El” aparţinând nivelurilor de jos a societăţii, era capabil să recepţioneze gândurile a cel mult o mie de alţi „Ei”. În rest, oricare are posibilitatea de a bloca atât gândurile lor către alţii, cât şi gândurile altora către ei. Singurul Conducătorul are capacitatea mentală de a sparge orice barieră impusă de gândurile celorlalţi şi de a transmite un mesaj către toată specia, sau de a primi şi a asculta tot timpul gândurile şi mesajele celorlalţi. A asculta şi a înţelege fiecare gând în parte a miliarde de specimene, era ceva ce pe oricine ar fi speriat. Prozon din fericire nu avea această capacitate, ceea ce nu îl făcea cu adevărat Conducător. Putea să transmită un mesaj către toată specia, dar nu era capabil să asculte simultan gândurile atâtor miliarde de indivizi. Arian ştia despre toate acestea de la acel „El” pe care l-a omorât cu câteva zile înainte. Ştia că Prozon pregătea ceva pentru a deveni Conducătorul Suprem şi abia acum a realizat că acest copil pe care şi-l doreşte va fi ochii şi urechile sale în această lume. Împreună aveau să poată să conducă întreaga specie.

      Prozon îi făcu un semn lui Arian să privească într-un ecran aflat pe unul dintre birouri. Pe ecran apăruse o imagine a uneia dintre camerele de luat vederi din incintă. Se vedeau acolo o mulţime de aproape douăzeci de oameni, în general soldaţi şi câţiva oameni de ştiinţă sau doctori judecând după halatele lor albe. Erau înconjuraţi de câţiva „Ei” şi păreau foarte speriaţi şi agitaţi.

      - Priveşte-i Arian bine şi deschide-ţi mintea pentru a-i şi auzi! îi şopti Prozon apropiindu-se de urechea lui. Arian îl ascultă şi îşi focusa creierul asupra acelei încăperi, căutând-o în întreaga incintă. După ce o identifică, creierul lui capta toate informaţiile emise de gândurile acelora care erau în încăpere şi rămase surprins să audă din partea multora rugăciuni!

      - Se roagă! continuă Prozon. La cine se roagă? La Dumnezeu? Spune-mi Arian, ştii cine este Dumnezeu?

      - Voi sunteţi!

      - Ai dreptate, Arian! Prozon continuă satisfăcut. Noi am creat mitul, noi am fost consideraţi de diferitele culturi ale lumii voastre drept creatorii lumii. Noi suntem zeii, noi suntem Buddha, noi suntem Allah, noi suntem Dumnezeu! Am cultivat pe rând imaginea aceasta pentru că am considerat social etic ca omul să conţină un surplus mintal spiritual. E singura lume în care am introdus acest gen de judecată, am creat un mare experiment social, şi priveşte Arian! Priveşte cât de mult am avansat! Nici acum, când sunt în pragul dispariţiei, lumea nu poate să realizeze că a fost creată după chipul şi asemănarea...lui Dumnezeu! Adică după forma fizică pe care am ales-o noi acum multe miliarde de ani!

      - Dar voi a-ţi apărut pe pământ abia în momentul în care l-aţi găsit pe Abel! Cum poţi să vii să îmi spui acum că voi aţi introdus acest mit? Arian simţea că ceva nu se leagă, ori a greşit el undeva în raţionament, ori aceşti „Ei” îşi conferă mult prea multe merite.

      - Da, aşa e! Dar Arian, la fel cum tu datezi de atâtea milioane de ani, ce te face să crezi că specia noastră nu a putut regăsi pământul acum zece mii de ani? Abel a fost găsit atunci, şi deşi profeţia spune că a fost omorât de fratele său, Cain, nu e adevărat! în acel moment existau cel mult un milion de oameni pe pământ, apăruţi doar din cauza ta şi a Maşinii!

      Arian îşi lasă capul în pământ şi îşi aduse aminte de momentele ce au urmat după Bomba Atemporală. El reîntors pe noul pământ, unde totul era curat şi verde, dar care după o primă scanare nu părea a fi populat de loc. Ştiind că apariţia oamenilor depinde de el, s-a întors în dimensiunea unde a ascuns Maşina şi cu ajutorul acesteia a creeat două persoane. Dar nu le-a oferit genele cu multă informaţie, ci i-a lăsat să evolueze singuri, preferând să stea deoparte şi să îi urmărească.

      - Da, Arian! Prozon era mulţumit de efectul pe care această discuţie îl lăsase asupra lui Arian. Deşi noi am creat această lume, oamenii şi implicit pe tine, responsabil pentru această ultimă parte a existenţei voastre eşti tu, Arian! Tu reprezinţi Dumnezeul lor pentru aceşti ultimi zece mii de ani.

      - Şi în aceste condiţii cum s-a putut întâmpla să nu ne lovim unii de alţii? Cum de nu am aflat despre existenţa voastră? De atâta timp....

      - Pentru că am ales să păstrăm tăcerea şi să stăm cât mai ascunşi. Căutam Maşina, Arian, ori lumea nu era pregătită să ne primească şi nici să ne ajute. Abel a apărut ca şi o anomalie genetică rezultată din activarea unui cod ADN pe care tu în momentul în care i-ai creat pe primii oameni ai încercat să îl ascunzi, codificandu-l. Ei bine, acest cod s-a activat şi a apărut Abel pentru ca imediat să apărem şi noi! Pentru ca nimeni să nu bănuiască nimic despre această activare şi despre posibila noastră apariţie, am ales să înscenăm moartea lui Abel şi am aruncat vinovăţia în spatele fratelui său, Cain.

      - Dar toate acestea le-am aflat şi noi de curând, inclusiv descifrarea codului ADN al lui Abel, cu ajutorul savanţilor voştri. Doar aşa am putut să aflăm adevărul despre ultima voastră apariţie, aşa am găsit codul tău în spatele codului lor. Aşa am descoperit existenţa particulei Conducătorului Suprem în codul tău, Arian şi astfel, o dată cu găsirea ta, specia noastră îşi poate relua cursul.

      Prozon termină discursul, satisfăcut de tot ceea ce a realizat în ultima vreme şi de tot ceea ce a aflat şi a descoperit. Îl invită din nou pe Arian să privească mai departe şi să asculte oamenii din cameră.

      - Uite unde va ajunge frumoasa ta creaţie, Arian, dacă nu mi te supui! Prozon transmise un nou ordin către acei „Ei” care erau în cameră.

      Arian a văzut atunci din nou imaginea ce nu o mai văzuse de pe vremea intermediarilor, imaginea „Lor” reală. Toţi acei „Ei” din cameră îşi părăsiseră corpurile intrate în descompunere şi se îndreptau acum către oamenii ce priveau stupefiaţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Cuburile care făceau legătura cu corpul uman părăseau creierul şi toate legăturile cu acesta erau întrerupte. Surogatul pică la pământ, mort! Cuburile împreună cu acel mananunchi de fire care pornea din ele, formau acum un fel de pelerină transparenta care se mişca în continuu şi încărcată cu reţele neuronale care transmiteau informaţia şi o procesau pentru ca apoi să o ducă înspre cub. Cubul avea puterea a câtorva mii de procesoare de ultimă generaţie produse de către om. La contactul cu pielea umană, cubul fura informaţia şi se dematerializa, intrând în creierul uman prin foliculii din piele. Se poziţiona în creier unde pelerina revenea din nou la acel mănunchi de fire care preluau controlul persoanei respective prin legăturile neuronale pe care le realiza.

      Se putea întâmpla situaţia în care cubul considera că persoana era incompatibilă. În acest caz făcea legăturile dintre sinapse, fura toată informaţia deţinută de persoană şi ieşea. Persoana atacată astfel murea, deoarece toate sinapsele îi erau rupte în momentul în care mănunchiul de fire se desprindea pentru a ieşi. Acum toate acele forme se îndreptau înspre oamenii speriaţi căutând fiecare surogatul compatibil. Arian privea, ştiind că nu mai poate nimeni să îi oprească în a-şi găsi surogatul, privea cum se apropiau de un om, intrau în el şi apoi ieşeau doar pentru a intra în următoarea victimă. Trebuia să privească, trebuia să vadă ceea ce pot să facă aceşti monştri doar pentru a putea să revină să îi înfrunte ulterior. Creierul lui primea acum şi informaţii vizuale din cameră, nu doar gândurile persoanelor de acolo. Următorul pas a fost transpunerea lui în cameră, undeva lângă un perete de unde putea să observe întreaga scenă, dar fără să aibă putere să intervină. Vedea acum toate conexiunile pe care acele cuburi le făceau în creierul fiecărui posibil surogat. Vedea fluxul de energie transmis în corpul victimelor care cobora până la punctele extreme ale nervilor la care se făcuse legătura şi care transmiteau înapoi informaţia. Odată ce fluxul de energie străbătea lungimea sistemului neuronal al victimei, acesta era impregnat cu codul sursă al cubului, care în ochii lui Arian reprezenta o lumina fluorescentă albă. Vedea legăturile dintre cub şi victimă sub forma întregului sistem neuronal fluorescent. Apoi vedea cum cubul iasă din corpul victimei pentru a urmări o alta, iar în momentul ruperii legăturii, a sinapselor, lumina fluorescentă se stingea începând din zona creierului către extremităţi. Victima pica cu întreg sistemul neuronal distrus, ars, deoarece nu suporta suprascrierea cu codul sursă fără susţinerea din partea cubului.

      - Asta se va întâmpla cu întreaga rasă umană, Arian! Nu mai avem nevoie de Bomba Atemporală, de dilatarea timpului! Prozon din nou părea mulţumit de ceea ce a reuşit să îndeplinească şi de descoperirile făcute.

      - Nu puteţi să faceţi aşa ceva! Arian îşi reveni din şoc, şi mintea lui începea să lucreze pentru a construi un plan.

      - Acum, dacă vrei să îi opresc din a mai face mai multe victime, te rog să continui ce ai început! Prozon ştia că dacă Arian va accepta această situaţie, atunci războiul lui cu lumea e pe jumătate câştigat.

      Arian i-a făcut un semn din cap, un semn de supunere, iar Prozon i-a oprit pe cei cinci „Ei” care deja omorâseră aproape douăzeci de oameni din acea încăpere, majoritatea soldaţi. Fiecare a rămas legat la victima în care erau când Prozon le-a transmis să se oprească. „Curios lucru” îşi spuse Arian „asta înseamnă că totuşi, nu ţine de compatibilitate cub-surogat! Pot să aleagă pe oricine!”. S-a îndreptat docil către biroul pe care Maria încă inconştientă şi goală îl aştepta. Intră în ea rugându-se să termine cât mai repede, să nu mai prelungească acest chin mult timp. Prozon aştepta liniştit momentul în care aura lui Arian va deveni strălucitoare, semn că finalul era aproape. Acesta nu întârzie să apară, şi în curând Arian îşi lăsa toată sămânţa în interiorul cald al Mariei.

      - Foarte bine, foarte bine! Prozon îşi frecă mâinile şi corpul lui pică la pământ, inert în momentul în care cubul ieşi din creierul surogatului.

      Arian era încă în interiorul Mariei când l-a văzut pe Prozon cum atinge doar cubul de fruntea Mariei, fără a intra în ea. În schimb pelerina înregistra o activitate mult mai intensă decât de obicei, adunând un flux mare de energie în partea de jos a acesteia, parte care în curând se contopi cu corpul Mariei. Imediat a ieşit afară iar activitatea neuronală a pelerinei a revenit la un flux normal. Creierul lui Arian din nou înregistra informaţii legate de sistemul neuronal de data aceasta al Mariei şi a văzut un intens flux de energie străbătându-i tot corpul şi adunându-se în zona inghinală în apropierea uterului. Acolo s-a creat uniunea dintre cele trei forme de viaţă, ovulul Mariei, sămânţa lui Arian şi particula lui Prozon, rezultând o celulă a cărui ritm de creştere era mult superior unei gestante normale. Arian a estimat perioada de gestanţă la două zile, ceea ce însemna că avea două zile să salveze populaţia acestui pământ!

      Prozon nu a mai putut să intre în corpul vechi, deoarece întregul sistem neuronal al acestuia era ars, ceea ce îl făcu să înceapă să îşi caute o victimă.

      - Faci o greşeală, Prozon! spuse Arian la vederea cubului apropiindu-se de el, cu vădita intenţie de a-i ataca sistemul nervos.

      Prozon se apropie de fruntea lui Arian, încercând să acceseze informaţii despre creierul acestuia. În momentul în care un colţ al cubului s-a apropiat la câţiva milimetri de fruntea lui Arian, acesta a eliberat o cantitate atât de mare de energie încât l-a trântit pe Prozon de peretele ce se afla la câţiva metri depărtare. Rămase puţin acolo uitându-se la pelerina transparentă a lui Prozon...jumătate era arsă! Activitatea neuronală a pelerinei începea să revină şi să prindă contur din nou, dar deocamdată mult mai slab decât înainte.

      - Jumătate dintre echipele din fiecare încăpere vreau să îi găsiţi pe Arian şi pe Maria. Vă uploadez informaţia acum! Prozon transmitea această comunicaţie către toţi „Ei” din incinta Zonei 51. Îşi revenea cu greu din şocul de mai devreme şi aproape nici nu ştia ce s-a întâmplat cu el. A vrut să îşi ducă mâna la frunte, dar nu mai era în niciun corp, şi îl percepea pe Arian ca şi un flux imens de energie! Nu a mai văzut niciodată pe cineva să emane un asemenea flux...poate doar pe Conducătorul Suprem. I-a atras atenţia şi fluxul de energie emise de uterul Mariei, în care se dezvolta ceea ce avea să fie viitorul stăpân al Universului.

      Arian se aruncă asupra Mariei, o ridică în braţe şi ieşi cu ea afară din încăpere. Se afla la capătul unui hol lung, de-a lungul căruia se aflau o mulţime de uşi şi intersecţii cu holuri la fel de lungi. Nu avea nici cea mai mică idee unde se află, deoarece au fost aduşi acolo prin comprimarea spaţiului şi a timpului.

      Maria începea să dea semne că devine conştientă, iar Arian simţea energia degajată de apropierea unor „Ei”. Le simţea până şi undele de comunicare dintre ei, la fel cum mai devreme a simţit transmisia efectuată de Prozon.

      - Ceva s-a schimbat! spuse Arian. Până acum nu simţeam aceste unde, dar acum...pot să îi văd! şi întradevăr, Arian se uită în sus şi în jos şi vedea mai departe de pereţii şi holurile lungi care îi înconjura. Îi vedea pe ei, vedea fluxurile de energie, vedea undele transmise de la unul la altul pentru a comunica, îi percepea sub forma unor sisteme neuronale. Le vedea cubul.

      A început să alerge, cu Maria în braţe, urmărind zonele în care nu există niciun „El”. Aruncă o privire la ceas şi a văzut că mai are jumătate de oră ca să îi ducă lui Jhon un „El”. „Sa-l ia naiba şi pe Jhon! Nu ştiu ce are de gând să facă, dar sper ca Robert să fi aflat ceva. Acum trebuie să mă concentrez să găsesc o ieşire din bază!”

      Privirea lui Arian a rămas puţin aţintită asupra unei locaţii aflate la aproape un kilometru depărtare de locul unde se afla el, la acelaşi nivel! Era un spaţiu imens, gol, semănând cu un hangar. Spera ca acolo să găsească ceva util pentru a scăpa din această Zonă şi din labirinturile de coridoare. Maria îşi revenise aproape complet şi acum îl ţinea puternic în braţe, în timp ce el alerga cu corpul aplecat puţin înspre în faţă către zona liberă pe care o văzuse mai devreme.

      - Ce s-a întâmplat? De ce fugim? reuşi ea să articuleze câteva cuvinte.

      - O să îţi spun mai încolo, acum trebuie să găsim o metodă să ieşim de aici! Arian alerga ca şi când nu ar fi avut niciun surplus de greutate în braţe, ca şi când Maria nu ar fi existat.

      - Dar unde suntem? mai întrebă ea pentru ca apoi să se strâmbe de durere resimţind lovitura primită de la Arian în tâmplă şi acum amplificată de fuga lui Arian.

      - Nenorocitule! şi începu să îl lovească cu palmele şi să dea din picioare până ce îl obligă pe Arian să încetinească şi să se oprească.

      Ştia că Maria îşi recăpătase memoria şi că îşi aducea aminte despre ultimele cuvinte pe care le auzise înainte ca Arian să o lase inconştientă. Dar cu toate acestea, nu avea timp acum de explicaţii. Se uită în jurul lui la o mulţime de „Ei” care erau din ce în ce mai aproape. Lui Arian i se păru că aceştia nu respectă trasee drepte şi nu i-au colţurile de la intersecţia holurilor ci foloseau încăperile pentru a comunica cu holul următor, astfel că îi vedea mergând în zig-zag sau în diagonală chiar. Mai aveau aproximativ cincisute de metri până la hangar şi ceva îi atrăgea pe „Ei” exact către locaţia lor. Arian se uită în pântecele Mariei şi văzu fluxul de energie degajat de către fătul care creştea acolo.

      - De ce mă simt atât de...şi Maria îşi duse mâinile la burtă, simţind cum i se umflă şi cum starea ei se schimbă, metabolismul ei se modificându-se în fiecare clipă.

      Arian nu mai putea să aştepte şi nici să dea explicaţii. Îi aplică Mariei presiune pe un punct din zona gâtului în apropiere de jugulară, împreună cu acţionarea unui nerv din zona lombară a coloanei care au avut ca efect provocarea unui leşin acesteia. O luă din nou în braţe şi începu să alerge, chinuindu-şi creierul să arunce un scut peste emisia de energie oferită de făt. Energia îi atrăgea pe acei „Ei”, care îşi trimiteau undele pentru a o găsi. Dar chiar şi pentru el era prea mult. Puterea fătului era mult prea mare şi creştea mult prea repede pentru a-i putea face faţă şi pentru a-l mai putea ascunde. Trebuia să se preocupe să observe continuu locaţia „Lor”, să acopere creierul Măriei pentru a nu mai permite niciunui „El” să îi modifice destinul şi să alerge cu surplusul de greutate în braţe, pe care, în mod ciudat pentru Arian, începea să îl simtă. Nu s-a mai simţit niciodată obosit, dar acum, datorită efortului depus de către creierul sau, muşchii săi au emis mult mai multe enzime necesare alimentării creierului decât în mod obişnuit. Mai avea de alergat două sute de metri până la acel hangar, şi primii „Ei” apăruseră în urma lui, iar viteza lui a început să scadă considerabil.

      - Suntem pe urmele tale, Arian! era vocea lui Prozon pe care o simţea aproape în spatele lui. Aruncă o privire peste umăr şi a văzut un „El” descompus, cu o faţă căreia îi lipsea un ochi, buza de sus şi obrazul îi atârna sărind hidos în sus şi în jos după cum alerga. Picioarele şi mâinile păreau a se ţine într-un fir de aţă. Cu toate acestea, era la aproape doi metri în spatele său şi a întins mâna pentru a-l prinde. Arian s-a oprit brusc din alergat şi s-a întors aplicându-i o secerare de picior la nivelul genunchilor acelui „El”. Ambele picioare i-au fost amputate şi „El” s-a trezit aruncat pe burtă. Arian şi-a continuat mişcarea de rotaţie pornind în alergare din nou când a ajuns să îndeplinească cele treisuteşaizeci de grade.

      La următoarea intersecţie de holuri îl aşteptau deja alţi doi „Ei”, la fel de hidoşi şi descompuşi, cu mâinile întinse către el. Încercau să îi pătrundă în minte şi să îi atace gândurile, dar Arian preferă să îşi apere creierul decât să îşi menajeze muşchii. Încercările lor de a lovi creierul lui Arian cu emisii de fluxuri de energie s-a dovedit inutilă. Următoarea mişcare logică pe care Arian a reuşit să o anticipeze, era ieşirea cubului din corpul surogatilor pentru a încerca să intre în corpul lui. Arian spera să mai aibă destulă putere în el pentru a elibera cantitatea necesară de energie pentru a-i prăji pe cei doi oponenţi. A strâns-o puternic pe Maria în braţe şi s-a aruncat înspre cei doi, observând periferic alţi doi „Ei” venind către ei pe holul din dreapta şi încă trei pe holul din stânga.

      O privire aruncată în urma sa, şi i-a văzut pe toţi, o mulţime de „Ei” opriţi şi uitându-se după el. A ajuns aproape de uşa de la intrarea în hangar, când creierul său l-a atenţionat despre o altă mulţime de „Ei” care îl aşteptau în hangar. Arian deschise uşa şi mulţumi în gând pentru ce a văzut în interior. În centrul hangarului trona o navă imensă, înconjurată de oameni în alb care munceau frenetic şi printre ei, purtându-se perfect natural, peste o sută de „Ei”. O singură privire asupra navei îi fusese îndeajuns pentru a-şi aduce aminte că aparţinea unei lumi la fel ca şi a lor. Era doar o altă specie controlată de către „Ei” şi care încerca să se salveze. Au venit pe pământ pentru a-i anunţa pe oameni despre acest pericol, dar oamenii i-au atacat şi le-au doborât nava. „Nici nu e de mirare că în toate poveştile, corpurile extraterestre sunt tot timpul umanoide! Doar toţi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea „Lor” îşi spuse Arian aducându-şi aminte că a încercat să le explice oamenilor ce se întâmplă de fapt. Dar aceştia, printre care şi Jhon, pe atunci un tânăr dornic de afirmare, au efectuat experimente pe cei care ramasesra în viaţă după prăbuşirea navei. În scurt timp i-au omorât pe toţi. Explicaţia lor a fost că au încercat să afle informaţii de la ei, dar că din păcate cererile lor au fost prost percepute.

      Arian ştia să piloteze acea navă, o făcuse pe timpul Intermediarilor, timp în care păstrau legături strânse cu multe planete, acordându-şi ajutor reciproc şi făcând comerţ. Îşi adună ultimele puteri şi se îndreptă liniştit către liftul care avea să îi ducă în mijlocul acelei mulţimi combinate de oameni şi „Ei”. O ţinea în continuare în braţe pe Maria, într-un mod protectiv.

      - Am să vă distrug pe toţi! le transmise Arian o undă celor de jos în timp ce liftul îl cobora către ei. Creierul lui se adapta foarte repede, astfel că a reuşit să înveţe să comunice cu ei în doar câteva minute, mai exact de când l-a prăjit pe Prozon. Renunţaţi şi plecaţi dacă vreţi să mai rămâneţi în viaţă şi nu vreţi să vă irosiţi milioanele de ani pe care i-aţi trăit până acum! continuă el pe un ton ameninţător.

      Uşile se deschiseră, dar nici unul nu părea să aibă de gând să renunţe, din contră, se adunaseră în semicerc în faţa uşilor, aşteptându-l. Arian îşi concentră forţele asupra lor şi creierul lui transmise o undă de energie către ei arzându-le la toţi sistemele neuronale. Se uita la ei cum pică la pământ, dar nu a fost îndeajuns. Unda nu i-a distrus pe toţi, ci doar pe cei aflaţi pe o rază de câţiva metri. Eliberarea unei asemenea cantităţi de energie l-a secat de putere pe Arian care a căzut într-un genunchi, împovărat de greutatea Mariei. Se ridică cu greu, şi înainta împleticindu-se, încercând să îşi trimită impulsuri către muşchi. Savanţii se dădeau la o parte din faţa lui, făcându-le loc să treacă înspre navă. Dar printre ei se aflau şi „Ei”. Aceştia încercau să se apropie de Arian, dar creierul lui încă reacţiona instinctiv şi reuşea să mai emită câte un impuls de energie care să ardă circuitele neuronale ale „Lor”.

      - Unde mă duci? Maria i-a văzut chipul schimonosit de durere, urâţit, parcă nu mai era el.

      - Trebuie să ajungem la navă! spuse cu greu Arian ridicând ochii tocmai la timp pentru a vedea o lovitură venind către el. Se lăsă să cadă în faţă pentru a evita impactul cu ceea ce părea a fi o bâtă de baseball, şi căzu peste Maria.

      - Ce se întâmplă cu tine? Nu ai fost niciodată aşa! Maria încerca să înţeleagă unde se află şi ce e cu mulţimea aceea de oameni care îi înconjura.

      - Sunt slăbit...am pierdut energie...trebuie să te protejez! Arian se chinuia să vorbească, în timp ce creierul lui menţinea funcţiile vitale operative.

      - Dar nu ziceai că nanoboţii sunt cei care te protejează? Cum poţi să fii slăbit? fără să îşi dea seama, Maria tocmai i-a oferit salvarea lor.

      „Nanoboti! De ce nu m-am gândit eu până acum la asta? De ce nu au intrat în funcţiune până acum? Probabil i-am dezactivat la primul contact cu Prozon!”. Îşi apăsă câteva puncte de pe suprafaţa corpului şi toţi nanoboţii au revenit la viaţă. Pielea lui Arian era protejată acum, funcţiile vitale au fost preluate de către ei ca să dea posibiliate creierului să se reîncarce şi să pornească ofensiva.

      Arian se ridică de la pământ, luă un halat de pe un doctor şi o îmbrăcă pe Maria. Apoi o ridică de jos, şi începu să răspundă atacurilor acelor „Ei”, rotindu-se în cerc în jurul Mariei, părând, lovind şi prajind cuburile celor care se încumetau să îi atace. Arian simţea energia eliberată de prezenţa lui Prozon prin preajmă. Asta însemna că aşteaptă să intre în creierul Mariei...”Trebuie să găsesc o soluţie!”. Se învârtea protectiv în jurul Mariei şi arunca priviri rapide acelor „Ei” care strângeau cercul în jurul lor ameninţător.

      - Pe „Ei”, băieţi! se auzi un strigăt de undeva din spate, urmat de un urlet războinic venit din piepturile a peste o sută de oameni.

      Acei „Ei” care se adunaseră în jurul lor reprezentau ultimii care mai păzeau acea sală imensă, şi se pare că toţi uitaseră să se mai preocupe de existenţa prizonierilor umani. Savanţii s-au aruncat asupra „Lor” cu orice aveau la îndemână, fiindu-le relativ uşor să îi doboare datorită stadiului avansat de descompunere în care se aflau.

      - Haide, o luă Arian de mână pe Maria şi o trase după el. Nu avem timp, trebuie să ajungem la navă! era necesar să profite de momentul de nedumerire şi de surprindere al „Lor” înregistrat în urma atacului oamenilor.

      Au început să alerge, făcându-şi loc prin mulţimea care se lupta acolo, Arian protejând-o continuu pe Maria. Ieşirea din mulţimea revoltată împotriva „Lor” a însemnat câţiva metri până la navă. În spatele lor, savanţii erau înrobiţi, transformaţi în „Ei” pe măsură ce câte un alt „El” era ucis şi cubul îl părăsea pentru a intra în creierul altui om, apoi în altul, şi în altul până ce îşi găseau gazda potrivită.

      - Cum naiba intrăm în nava asta? Maria se uita neputincioasă la forma de farfurie a navei, arătând la fel ca în multele poveşti auzite cu şi despre extratereştrii. Era susţinută de un picior central care arată ca un cilindru cu capetele lărgite sub formă de pâlnie. Arian se îndreptă sigur către piciorul acela şi îi activă un panou de comandă.

      - Ar fi bine să te grăbeşti Arian! Se pare că vin după noi şi nu sunt fericiţi deloc...

      Nu mai apucă Maria să termine propoziţia pentru că s-a trezit înhăţată şi trasă din faţa „Lor”, intrând în următorul moment în navă. În interior, Maria a găsit doar o imensă cameră goală.

      - Ce e asta? E o glumă sau au furat tot ce era în navă? Nu o să putem să plecăm niciodată de aici! Maria aproape că plângea, iar Arian încercă să pună această slăbiciune pe seama a ceea ce s-a întâmplat în ultimele minute.

      - Ascultă-mă! şi Arian a fost nevoit să o zdruncine puţin ca să îşi revină. Vezi toate cadranele acestea? atunci abia a observat Maria că toată podeaua navei era împărţită în cadrane delimitate de canale ce emanau o lumină verzuie. Eu o să mă duc la comanda navei, ca să ieşim de aici, şi Arian arată cu mâna un punct unde Maria din nou nu a văzut nimic, era gol.

      - Dar nu înţeleg...ce comandă, ce cadrane! Arian, nava e goală!

      Arian o împinse aproape brutal în primul cadran. Imediat cadranul se umplu de gândurile Mariei, deloc frumoase...o înconjurau din nou acei „Ei”, aşa că Maria începu să ţipe speriată. Imediat Arian intră în cadranul ei şi controla imaginile, ducând-o pe Maria pe nisipul fierbinte de la malul unui ocean luînd-o în braţe în încercarea de a o linişti.

      - În aceste cadrane poţi să creezi ce vrei tu, creierul tău le controlează. Uite, dacă vrei mergem în vârf la Himalaya! în următorul moment Maria tremura de frig pe un vârf de munte, pentru ca imediat să revină înapoi la ocean.

      - Ai văzut? Nu e chiar aşa de greu! Haide, încearcă şi tu, Arian vorbea cu ea ca şi cu un copil mic.

      Maria a început cu imagini haotice, până când încet, încet şi-a canalizat gândirea către un singur punct, împinsă de glasul lui Arian care îi spunea ce să facă. A reuşit astfel să rămână mai mult timp la o singură imagine. Arian i-a arătat că putea inclusiv să pună mâna pe un obiect pe care să îl simtă ca fiind real. Maria a luat o piatră de pe jos, a pipăit-o mirându-se de înregistrările pe care i le transmitea pielea la atingerea acelei pietre. Creierul ştia că nu e reală, dar mâna îi spunea cu totul altceva. Se năştea astfel un conflict care a avut ca şi finalitate aruncarea pietrei în depărtare. Piatra a lovit apa lacului la zece metri de locul unde stăteau ei, stârnind numeroase valuri şi implicit un zgomot destul de familiar. Un nou conflict apărea. Cadranele nu aveau mai mult de patru metri pătraţi, şi totuşi chiar dacă ar fi fost vorba despre o hologramă, atunci cum poate să îi manipuleze simţurile astfel încât să o facă să simtă ceea ce se întâmplă în jurul ei?

      - Te las să găseşti mai multe răspunsuri, îi şopti Arian amuzat de comportamentul Mariei. Eu o să mă duc să pilotez nava pentru că trebuie să şi plecăm de aici!

      Maria se uita pierdută în ochii lui, ţinându-se cu mână de burta care crescuse vizibil.

      - Ce mi-ai făcut? Ce am în mine? Maria îl prinse de mână şi se rugă acum pentru nişte răspunsuri.

      - Acesta îţi este destinul, pentru acest lucru ai fost creată, Maria! Nimic în lumea aceasta nu e întâmplător...e doar menirea ta! şi Arian ieşi din cadran, îndreptându-se către un alt cadran mai mic, din centrul navei.

      O vedea pe Maria cum priveşte fascinată în jurul ei, cum construieşte şi îşi foloseşte mintea pentru a descoperi funcţionalitatea cadranelor. El intră în cadranul acela mic, unde creierul i se conecta la sistemele de control ale navei, imaginile pe care le dorea umplând cadranul la 360 de grade în jurul lui. Erau imagini din exteriorul navei, precum şi o mulţime de alte informaţii. Un fotoliu pentru pilotaj acoperit cu touchscreen-uri a apărut din neant, şi deşi din exterior nu se vedea decât Arian şi nimic altceva, în interiorul cadranului acesta se aşeza confortabil pe scaun. Din exterior privit, Arian stătea suspendat, fără să fie susţinut de nimic.

      - Să-i prăjim puţin pe nemernicii aceştia! spuse Arian, aruncând o privire sub el şi uitându-se la toţi acei „Ei” care priveau momentan neputincioşi cum nava începuse să se rotească.

      Mişcarea de rotaţie a părţii de jos a navei era cea care îi imprima mişcarea de înaintare precum şi evoluţia acesteia în timpul zborului. Deşi imperceptibilă, toată partea de jos era mobilă, şi odată începută mişcarea de rotaţie, viteza pe care o dezvolta nu permitea ochiului să observe mişcarea pe toate cele trei axe. Controlul zborului îl deţinea pilotul care era de ajuns să se gândească la traiectoria navei, pentru ca aceasta să răspundă cerinţelor. Singurele momente în care era necesară intervenţia manuală era doar pentru selectarea altor tipuri de date, şi pentru a trece nava pe diferite moduri, cum ar fi modul de luptă. Dar şi acest lucru se făcea de pe fotoliul de pilotaj.

      Odată ce creierul lui Arian s-a conectat la sistemele navei, acesta a trecut nava pe modul de atac şi a armat un impuls ce trimitea electroni în formă pură către ţintă. Electronii se descărcau în ţintă şi încărcau toate moleculele din care era formată materia cu energie, transformând molecula într-o mininovă. Căldura şi energia emanată se disipa într-o secundă şi din ţintă nu mai rămânea decât un nor de fum. La acest impuls Arian a uploadat energie direct de la creierul sau, energie ce avea să atace mult mai eficient sistemele nervoase ale „Lor”.

      Prozon privea neputincios cum viitorul Conducător Suprem le era furat împreună cu nava de care aveau atât de disperat nevoie. Apoi semnele că nava se pregăteşte de atac l-au făcut să îşi spună că i-a ajuns şi că s-a săturat de Arian şi de existenţa lui. A văzut fascicolul ce a plecat din lateralul navei, din îmbinarea celor două farfurii. A reuşit să îşi creeze un câmp de forţă în jurul său care să îl protejeze de orice ar fi fost acea armă. Scutul l-a protejat pe deplin, dar Prozon se uită la ceilalţi „Ei” cum se transformă rând pe rând în mininove, pentru ca în următorul moment să dispară cu tot cu corpurile surogat.

      - E prea mult! lui Prozon nu-i venea să creadă cât de avansat era Arian. Ştia că mai există şi pe celelalte lumi câte o anomalie de genul lui Arian, dar niciunul nu era atât de puternic ca şi acesta. Ştia că în timp au fost nevoiţi să se lupte cu multe dintre aceste anomalii, dar de fiecare dată au învins! Dar de data aceasta a trebuit să stea să privească cum mai bine de douăzeci de „Ei” au fost distruşi de un singur om într-o secundă.

      Cuburile lor nu se puteau conecta la creierul lui Arian şi chiar el a văzut ce a păţit dacă a încercat să intre în mintea lui. Ştia că aceasta nu e o soluţie. „Trebuie să ne recuperăm Conducătorul Suprem”, îşi spuse Prozon, înainte de a efectua o ultimă încercare de conectare cu creierul Mariei. Arian îi proteja în continuare creierul, ceea ce făcea imposibil accesul în mintea acesteia.

      Arian a văzut câmpul de forţă creat de Prozon în jurul lui, şi şi-a dat seama că nu a reuşit să îl atingă. În schimb era sigur că l-a pus pe gânduri în legătură cu distrugerea atâtor „Ei”. Un zâmbet îi lumina faţa lui Arian. „Nu le-am mai produs atâtea avarii de pe vremea Intermediarilor! Am şi uitat cât de bine mă simt când văd cum pică atâţia „Ei” deodata”. Aruncă o privire asupra Mariei şi o văzu cum stătea şi ea întinsă la aproape un metru deasupra podelei, fără a avea nicio susţinere. „Ma întreb ce a creat acolo? Săraca de ea, nici nu ştie ce o aşteaptă şi în ce a intrat!”. Cu aceste lucruri în minte, Arian a comandat navei să deschidă drumul de acces către exterior. O rachetă armată cu ceea ce păreau a fi nanoboţi iubitori de metale a fost lansată înspre tavan, care în curând s-a dovedit a fi de fapt o poartă către un tunel ce avea să îi arunce în exterior. Niciodată nu i-au plăcut navele acestea lui Arian, deoarece nu îi ofereau nicio senzaţie de zbor. Se simţea la comanda navigaţiei navei ca şi în faţa plasmei de pe peretele casei sale jucându-se. Cadranele se roteau şi ele pe toate cele trei axe, dar tot timpul în sens opus mişcărilor navei. Absorbţia avansată a şocurilor, a vitezei, a oricărui tip de mişcare, lăsa impresia că nava nu se deplasa. Maria nu ştia că au ieşit la suprafaţă şi că executau tonouri la viteze ce depăşeau Mach 5.

      Un kilometru în spatele lor a văzut nava în care George şi restul echipei îl aşteptau. A marcat nava şi a transmis o cerere de acceptare a frecvenţei.

      - George! se auzi vocea lui Arian în toată nava după ce George a acceptat acea bizară cerere. Sunt chiar în faţa voastră, în farfuria zburătoare! toţi au ieşit afară, sau la geam, pentru a vedea ceea ce doar în teoriile conspiraţiei auziseră.

      - Dar nu se poate...astea sunt mituri, teorii! George, deşi deţinea un grad mare de acceptabilitate, de data aceasta îi era foarte greu să creadă ceea ce vedea.

      - Şi pe ce bază crezi că se creează orice mit, orice teorie, George? Acceptă adevărul şi poate o să vă iau să facem o tură cu această frumuseţe. Sau poate chiar o să v-o împrumut, deoarece mie nu îmi place!

      George nu ştia ce să zică, era încă speriat de ceea ce tocmai vedea.

      - Ascultă-mă, şi în următorul moment George a primit şi semnal video. Îl vedea pe Arian nemişcat, suspendat în aer şi având o poziţie de parcă ar sta pe un fotoliu, într-o cameră mare şi goală!

      - Îţi baţi joc de mine, Arian? George se simţea fraierit şi umilit.

      - George, de câte ori te-am rugat să ai încredere în mine? Sunt o mulţime de lucruri care va depăşesc imaginaţia şi gândirea, motivul fiind creierul vostru care a fost creat pentru un singur scop: de a servi în cel mai bun mod interesele acestor „Ei”. Control total! Aceasta se întâmplă, asta vor acum. Nu avem timp de aşa ceva, George, acceptă realitatea şi ascultă ce vreau de la tine.

      - Ok, a fost tot ce George a putut să îngaime înainte de a începe să îşi pună creierul să lucreze pentru a accepta realitatea oferită de Arian.

      - Punct de întâlnire, cabana din Aspen! Timpul estimat, două minute! George, acum! Arian se răsti la el, pentru că avea încă imagini cu echipă lui afară, privind uimiţi la farfurie.

     

     

     

      Cu coada ochilor i-a văzut pe cei doi inseparabili stând în uşa biroului, aşteptând să fie chemaţi înăuntru. Jhon nu îşi aducea aminte să îi fi chemat, şi ştia că ei nu vin de capul lor decât dacă ceva important s-a întâmplat. Le făcu semn cu mâna să intre şi să vorbească.

      - Avem probleme, domnule! spuse unul dintre ei, în timp ce celălalt îi înmână un raport de două pagini, iar pe ultima pagină era şi o imagine de tip video, un ecran la fel ca şi cel primit de către preşedinte.

      - Da, bănuiam! Voi nu puteţi niciodată să veniţi aici şi să îmi daţi o veste bună! când vă văd aşa, ca mai devreme, simt că aş vrea să vă trag câte un glonţ în cap şi apoi să îmi trag şi mie unul! Jhon era întradevăr pe atât de supărat pe cât de mortuară a însemnat ameninţarea către cei doi.

      Aruncase o privire pe înregistrarea video şi apoi peste raport. De data aceasta era nervos!

      - Vreţi să spuneţi că Arian a furat nava din Zona 51 şi împreună cu nava lor sunt acum pe platforma din faţa cabanei lui din Aspen? ultimele cuvinte au fost un urlet sugrumat de lipsă aerului. Omul ăsta e nebun? Cum poate să parcheze o farfurie zburătoare în faţa cabanei lui din Aspen? Cuuum? se ridică şi îl luă pe unul dintre ei de guler.

      - Vreau să vorbesc cu Arian, acum! se uită la ceas şi continuă, mai are exact douăzeci de minute până la conferinţa de presă unde trebuie să aducă un „El”. Mai bine nu! se răzgândi Jhon, mai bine nu! Tu! şi întinse degetul către cel care vorbea de obicei dintre cei doi. Tu îl suni şi îi transmiţi că Ministrul Apărării speră că în farfuria aceea extraterestră nenorocită să fie un „El” că altfel...

      - Domnule, în raportul ce vi l-am înmânat scrie că am luat deja legătura cu el! şi ne-a transmis că a omorât, mă scuzaţi, „a prajit”, acestea au fost cuvintele lui exacte, o mulţime dintre „Ei” în Zona 51, dar nu are nici unul cu el. De asemenea spune că ar fi bine să vă calmaţi, înainte să păţiţi vre-un infarct. Apoi mai spune că va ajunge la timp, să nu vă faceţi prea multe probleme!

      Lui Jhon nu îi venea să creadă ceea ce tocmai auzea. Nu putea să înţeleagă cum un angajat, căci până la urmă şi Arian este tot un angajat, poate să vorbească cu el aşa. Dar ce îl deranja cel mai tare era modul în care acesta i se adresa, fără niciun pic de respect, fără niciun pic de teamă, fără să îi pese de nimic.

      - Am să îl „prajesc” eu pe el cât de curând! Cu mine nu vorbeşte nimeni aşa, s-a înţeles? Jhon urlă isteric în încăpere justificându-se în faţa celor doi.

      - Domnule, noi suntem doar mesageri! Raportul de pe masă vă poate spune mai multe! amândoi erau în picioare şi se uitau pe jumătate speriaţi şi pe jumătate amuzaţi la reacţiile lui Jhon.

      - Ieşiţi afară! Vreau să vorbesc cu Kim, aduceţi-o imediat aici! abia se mai putea controla, îşi simţea inima că explodează, aşa că se aşeză şi încercă să se calmeze.

      Kim apăru în câteva minute în cadrul uşii, şifonată, cu urme roşii pe gât şi cu părul nearanjat. A constatat cu plăcere că şi aşa arată incredibil de provocator şi de bine. Îi făcu semn să ia loc, în timp ce el îşi turnă un pahar de whisky, ronţăind capătul unui trabuc. Era cea mai bună terapie pentru menţinerea nervilor la un nivel scăzut. Kim îi arată cu degetele nivelul de whisky în paharul dedicat ei, şi Jhon se conformă.

      „Se pare că încă are nevoie de mine! E un prost, exact aşa cum am bănuit!” Kim îşi aplică pe faţă un zâmbet dedicat în totalitate lui Jhon, deşi gândea cu totul altceva. ”Dar cu toate acestea trebuie să mă folosesc de şansa ce mi se oferă şi să obţin cât mai multe!”

      - Te pot ajuta cu ceva, Jhon? sparse ea gheaţa care încinsese atmosfera. Mă gândesc că nu m-ai violat şi apoi m-ai aruncat într-o celulă doar pentru a-ţi satisface o dorinţă pur masculină!

      Singurul lucru ce îl ştia Jhon în acest moment, e că va trebui să plătească cu vârf şi îndesat reactivarea lui Kim. Era un gând care îl măcina.

      - Spune-mi care îţi sunt cerinţele dacă te chem să revii în joc?

      - Nu poţi să întrebi aşa ceva, Jhon! E lipsit de bun simţ! îşi permitea să îşi bată joc de Jhon. „Am să te fac să îmi mănânci din palmă şi apoi o să te distrug!” gândi ea din nou cu zâmbetul pe buze. Dar dacă tot ai întrebat, continuă ea, vreau să revin ca şi CEO al trustului tău media şi vreau jumătate din tot ceea ce se va câştiga...jumătate Jhon!

      - Ai înnebunit, femeie? sări Jhon ca şi ars de pe scaun. Cum crezi că îţi voi da jumătate şi să te mai numesc şi CEO! Jhon părea foarte surprins şi controversat.

      Kim se ridică elegant de pe scaun şi îi făcu cu mâna în timp ce se îndrepta către uşă, legănându-şi şoldurile ce formau un posterior superb.

      - Puteţi să mă duceţi înapoi în celulă mea, băieţi! se adresă ea celor doi agenţi care aşteptau la ieşirea din birou. Se pare că am terminat negocierile aici! Fără niciun rezultat! şi a oftat prelung.

      - Aşteaptă o secundă! lui Jhon nu îi venea să creadă cât de folosit era şi cât de manipulat, dar nu avea ce să facă şi nici arme cu care să contracareze. Sunt de acord cu cererile tale! Numirea va fi anunţată după conferinţa de presă ce va avea loc în mai puţin de cincisprezece minute. Ocupă-te imediat de organizarea conferinţei, eu o să îl anunţ pe Preşedinte când şi unde va avea loc.

      Kim zâmbea satisfăcută...a obţinut tot ce şi-a dorit!

      - Bun, mă bucur să văd că ai devenit un tip raţional, Jhon, spuse ea întorcăndu-se către el. Ţine minte că preşedintele nu trebuie să afle nimic despre faptul că am revenit şi că nu mai sunt prin nu ştiu ce închisori, cel puţin nu acum, înainte de conferinţă.

      - Trimite un echipaj pregătit pentru înregistrare şi transmitere live a conferinţei! Jhon era evident grăbit. Vreau să fie acolo în zece minute, altfel capul tău va fi pe o tavă.

      - Lasă ameninţările, Jhon! se îndreptă ea către el arătând ameninţător cu degetul. ştiu foarte bine ce trebuie să fac! Amândoi am pus planul ăsta la cale, asta până când ai încercat să mă dai de-oparte. Tu fă-ţi partea ta de treabă, şi lasă în seama mea restul! O să ai totul pregătit în zece minute, dar cu condiţia să terminăm odată discuţia asta.

      Jhon nu a mai zis nimic, se simţea deja faptul că îl intimida prezenţa lui Kim în încăpere. Deborda de putere şi inteligenţă femeia asta, de fapt acestea au fost şi motivele pentru care a încercat să scape de ea. I-a fost frică să nu încerce ea prima dată să îi aplice acelaşi tratament.

      Se întoarse şi se grăbi să meargă către pasajul subteran pentru a ajunge la Preşedinte. Cei doi agenţi îi înmânară un plic din mers şi îl urmară la fel ca doi câini credincioşi.

     

      Preşedintele aştepta agitat şi pregătit începerea acelei conferinţe care pentru el putea să însemne un total dezastru. Putea să ducă la încheierea carierei sale, la eliberarea din funcţie, asta în cazul în care lumea va reuşi să scape din mâna acestor nenorociţi de extratereştrii. Un gând nu îl lăsa în pace şi o imagine îi tot revenea în minte. Jhon deschise uşa şi Preşedintele sări pe el:

      - Jhon ce s-a întâmplat în Zona 51? Am văzut multă agitaţie şi deşi camerele nu acoperă întreg perimetrul, s-a putut vedea cum oameni erau omorâţi. Nu ştiu dacă mai e cineva în viaţă acolo, Jhon! Mi-ai spus că e un experiment social.

      - D-nule Preşedinte, tocmai ce am aflat că suntem în război cu „Ei”. Jhon aştepta liniştit ca Preşedintele să realizeze ceea ce tocmai a aflat şi apoi continuă. Am primit un reportaj într-un orăşel din America, numit Drummhe, cu scene de cruzime şi multe împuşcături. Au atacat localnicii, am trimis armata să ia măsuri de protecţie dar după cum o să puteţi vedea şi dumneavoastră, armele noastre nu au niciun efect asupra „Lor”. Nu suntem eficienţi de loc, şi nu asta ne dorim în aceste momente.

      - Ce vrei să îmi spui, Jhon? că totul s-a transformat dintr-o dată în război? Vrei să anunţ lumii întregi existenţa unui război cu o specie extraterestră? Asta vrei? Poţi să realizezi ce impact poate avea asupra lumii acest anunţ?

      - Da, Alex, asta vreau! Vreau ca tu să convingi lumea, că ceea ce s-a întâmplat acolo este doar un caz izolat, şi că avem controlul total asupra zonei. De asemenea vei avea lângă tine un „El”, care va demonstra că suntem în relaţii paşnice cu „Ei”. Sper că te-ai documentat şi că ţi-ai făcut temele.

      Preşedintele arătă cu o mână înspre dosarul gros, făcând un gest de lehamite.

      - Era să uit, spuse Jhon de parcă ar fi fost cel mai neînsemnat lucru. Uite aici condiţiile de desfăşurare a conferinţei, se întinse şi îi înmână plicul ce îl primise mai devreme de la cei doi agenţi. Încă nu am aflat cine e ascuns în spatele acestui complot, dar nu va mai dura mult. Conferinţa va avea loc în aproximativ cinci minute, aici, în biroul tău.

      - Perfect, dar nu trebuia să mai fie lângă noi şi un „El”? şi apropos, Jhon, cine este acest Arian? preşedintele a fost mirat de reacţia lui Jhon la auzul acestui nume şi acum aştepta nerăbdător răspunsul.

      - Aaaa, nimeni important, Alex! Doar un agent de teren, unul dintre cei mai buni, de altfel, dar din păcate începe să dea semne de oboseală şi face greşeli. Nu o să îl mai ţinem activ pentru mult timp! Nu e timpul să te preocupi pentru această persoană, ai acum alte gânduri de care trebuie să ţii cont, Alex.

      Jhon se îndreptă către uşă la timp pentru a deschide unui reporter şi cameramanului său care se pregăteau să bată. Le aruncă o privire destul de urâtă care ar fi vrut să zică „Daca o daţi în bară sunteţi morţi, amândoi!” şi ieşi pe hol.

      - De la ce post de televiziune sunteţi? îi întrebă Preşedintele pe cei doi reporteri.

      - Suntem de la Ktech1, spuse reporterul în timp ce cameramanul îşi instala aparatura.

      - Postul acesta nu aparţine de trustul media Big Four? Preşedintele începea să fie frustrat pentru că pune el întrebările şi nu unul dintre oamenii lui.

      - Din păcate nu, domnule Preşedinte, postul nostru împreună cu alte două tocmai ce au fost achiziţionate de către concurenţă, trustul VisionSlim! Preşedintele atâta a vrut să audă.

      - Nenorocitul, murmură el, bătrânul acela! Trebuia să mă aştept la aşa ceva din partea lui.

      Afară, Jhon le dădea indicaţii clare celor doi agenţi să ia legătura cu Arian cât mai repede, mai erau câteva minute până când începea conferinţa.

      - Mai vreau şi o confirmare urgentă din parte lui Lewis şi Kim că toate sunt în ordine şi că banii sunt în cont iar aparatele pregătite pentru măsurarea audienţei...Jhon se opri pentru că îl văzu pe Ministrul Finanţelor cum se îndreaptă grăbit către ei şi bate la uşa biroului Preşedintelui. Jhon intră după el să vadă ce se întâmplă.

      - D-nule Millway, vreau să ştiu care sunt datoriile pe care imperiul media a lui Christian le are către visteriile statului?

      - S-au cumulat mai bine de zece miliarde de dolari, domnule Preşedinte, şi suntem în punctul elaborării unui amendament prin care să îl absolvim de la plata acestor datorii în schimbul anumitor servicii către patria sa.

      - Vreau în acest moment să fie înştiinţat că are douăzeci şi patru de ore ca să îşi plătească datoriile, în caz contrar o să procedăm la lichidarea companiei sale şi la distrugerea sa! tună Preşedintele şi Millway se făcu mic în faţa sa, în timp ce Jhon jubila. Nimeni, şi când spun nimeni, chiar mă refer la nimeni, continuă preşedintele, nu o să îmi distrugă reputaţia, să îmi terfelească numele sau să îmi distrugă integritatea doar pentru a câştiga mai mulţi bani! îl vreau pe tavă până mâine la amiază, ai înţeles? Preşedintele îşi pierduse cumpătul şi mai aveau doar câteva minute până intrau în emisie.

      - De ce să continui conferinţa aceasta, Jhon? Am descoperit cine e în spatele acestei ticăloşii, Preşedintele părea obosit şi se lăsă să alunece în scaun, ducându-şi o mână la frunte.

      - Pentru că din contră, lumea are nevoie de dumneavoastră, domnule Preşedinte. Pentru că „Ei” încă sunt acolo, afară, undeva şi aşteaptă să ne extermine. Pentru că dumneavoastră sunteţi cel mai mare conducător şi aveţi puterea să vă faceţi ascultat peste tot în lume. Nu uitaţi, e o transmisie live, în toată lumea, pe toate posturile de televiziune.

      - Da, se ridică Preşedintele, trebuie să mă fac auzit! Lumea trebuie să fie prevenită în legătură cu ceea ce se întâmplă.

      - Asta e atitudinea pe care trebuie să o aibă Preşedintele Americii! şi Jhon era cu adevărat mândru...încă un pas al grandiosului său plan a fost dus la îndeplinire.

     

     

     

      Arian ieşi din piciorul navei cu Maria în braţe. George, Liu şi restul echipei se uitau nedumeriţi la Maria. Aceasta avea doar un halat pe ea, era transpirată şi tremura. Liu se aruncă asupra ei controlându-i funcţiile vitale şi punându-i lui Arian o mulţime de întrebări în legătură cu ce s-a întâmplat şi starea acesteia.

      - Liu, termină cu întrebările acum. Trebuie să ajungem dincolo imediat! George, astea sunt coordonatele, spuse Arian şi îi înmână stick-ul. Cineva să îl cheme pe Robert, am nevoie de el!

      Robert apăru în pragul uşii şi rămase cu gura căscată când a văzut noua achiziţie zburătoare a lui Arian. Fluieră lung, şi îşi duse mâna la ceafă.

      - Cred ca visez...şi nu vreau să mă trezesc! Arian, spune-mi că nu e ceea ce cred că e, i se adresă el lui Arian.

      - E exact ceea ce crezi că e, dar o să ai timp să o admiri mai târziu, acum trebuie să mergem. Spune-mi ce ai reuşit să afli despre ceea ce te-am rugat.

      Robert continua să privească uimit la nava de pe platformă. Arian apăsă un buton de pe un stâlp ce părea a fi menit să lumineze platforma. Întreagă platformă a început să se pună în mişcare, coborând cu tot cu navă la subsol. Ajunsă la un nivel inferior nava a început să ruleze de pe platformă şi să fie poziţionată separat în ceea ce părea a fi un hangar. După această mişcare, platforma revenea la poziţia iniţială.

      Arian aruncă o privire către poziţia Mariei, apoi îl văzut pe Abel ieşit din navă, uitându-se către vârful muntelui. A început să alerge către el, simţind o modificare în ceea ce definea spaţiul ca fiind o realitate improbabilă. „Ei” au reuşit să îl găsească pe Abel şi acum deschideau o nouă poartă către lumea lor, probabil în încercarea de a aduce cât mai mulţi dintre „Ei” pe Pământ. Liu a observat agitaţia şi şi-a aruncat privirea asupra lui Arian care mai avea doar doi metri până la Abel. I-a văzut pumnul încleştat şi pregătit să lovească, neavând de unde să ştie motivul pentru care făcea acest lucru.

      - Nuuu! un strigăt lung ieşi din pieptul lui Liu, iar Abel se întoarse către ea exact în momentul în care Arian se aruncă asupra lui.

      Abel a văzut pumnul cum trece prin faţă ochilor săi, simţindu-i forţa incredibilă pe care o emana. Şi-a dat seama că dacă acel pumn l-ar fi lovit, dacă nu ar fi fost ţipătul lui Liu şi eschivarea la timp, acum probabil că ar fi fost întins pe jos într-o baltă de sânge cu ţeasta spartă, mort.

      - Nu eşti tu cel care să mă omoare pe mine! strigă el la Arian sărind asupra adversarului său.

      Arian simţea tot mai puternic fluxul de energie emis de creierul lui Abel. Ar fi putut să îl prăjească dar nu îşi dorea aceasta pentru că rolul lui Abel în această luptă era printre cele mai importante. A rămas în picioare doar o singură opţiune şi anume: aceea de a-l omorî. Un gând hilar îi străbătu creierul în timp ce îşi planifica mişcările pe care avea să le facă. „Ce ar fi dacă l-aş întreba dacă acceptă să îl omor? Oare ce ar zice?”. Ştia exact cum avea să o facă încă de când creierul său a înregistrat eşecul pumnului devastator. În timpul în care pumnul trecea prin faţa ochilor lui Abel, Arian a construit un nou atac în totalitate, dar unul foarte scurt pentru că nu avea timp de pierdut. Acest ultim plan a trebuit să fie modificat deoarece nu a anticipat reacţia lui Abel. Atunci i-a venit ideea cu intrebatul.

      - Crezi că eşti de acord să mori? Ai încredere că o să te readuc la viaţă? strigă Arian, în timp ce Abel sărea peste el.

      - Nu eşti tu cel care o să mă omoare! repetă Abel răspunsul.

      Arian era cu faţa la Abel când acesta şi-a aruncat pumnul către el. O lovitură rapidă şi scurtă la încheietura mâinii cu pumnul strâns a fost de ajuns pentru a scoate din luptă definitiv acea mână. A urcat apoi pe aceeaşi mână, lovind bicepsul din interiorul mâinii, sub muşchi. Această lovitură a fost dată cu palma deschisă şi cu degetele întinse. De fapt degetele intrau sub muşchi, ceea ce provocau o durere oribilă, deoarece scoteau practic muşchiul de pe os dacă era aplicată forţa necesară. Arian nu a vrut să îi provoace mai multe pagube pentru că asta ar însemna să dureze prea mult reparaţia şi implicit recuperarea. În aceste condiţii, o lovitură de picior la genunchiul drept l-a făcut pe Abel să îngenuncheze, cu capul pregătit la nivelul şi poziţia pe care şi-o dorea Arian.

      - Arian, nuuu! un nou ţipăt al lui Liu, în timp ce craniul lui Abel era zdrobit de forţa nimicitoare a pumnului lui Arian. Abel a căzut într-o baltă de sânge, mort, exact cum prevăzuse cu câteva secunde în urmă.

      Toţi se uitau muţi de uimire, neştiind ce să creadă, ce s-a întâmplat şi dacă ar fi trebuit să intervină sau nu. Oricum, reacţiile lor ar fi fost mult prea târzii ca să facă vreo diferenţă. Finalul ar fi fost acelaşi, inevitabil, moartea lui Abel. Ce îi nedumerea pe toţi era motivul pentru care Arian a fost împins să facă această oribilă crimă.

      - De ce ai făcut asta, nenorocitule? L-ai omorât, mi l-ai luat! Liu îl lovea pe Arian cu pumnii ei mici, dar acesta o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche. Liu se opri, se dădu un pas în spate şi i-a dat o palmă cât a putut ea de tare. A fost răsunătoare mai mult decât dureroasă, dar satisfăcătoare pentru Liu, care părea că nu mai avea nimic de comentat. S-a îndreptat către Maria să o ajute să se ridice.

      Arian a căutat existenţa vreunui alt flux de energie, dar nu a mai găsit nici unul. Nu l-a mai simţit din momentul în care l-a omorât pe Abel. Îşi ridică privirea către ceilalalti din echipă întrebându-se dacă trebuie sau nu să le transmită ceva. A preferat să păstreze tăcerea pentru că în final faptele lui aveau să fie înţelese şi justificate.

      - George, urcă pe toată lumea în navă, plecăm acum! strigă Arian la George. Acesta le făcu semn tuturor să intre, au luat-o şi pe Maria pe o targă pentru că nu mai era capabilă să umble din cauza modificărilor survenite în metabolismul ei.

      Când toţi se aflau în navă, Arian se aplecă şi îl ridică pe Abel. Îl duse la navă şi urcă cu el acolo, lăsând în spatele lui o dâră de sânge.

      - Să mergem! Arian susţinea în continuare privirile tuturor aţintite asupra lui, fără să spună nimic.

      În următorul moment se aflau pe platforma de pe terasa castelului său din pădure. Erau în cealaltă dimensiune.

      - George, ţine motoarele pornite, în zece minute am plecat înapoi! Dă-mi stick-ul ca să pot să uploadez următoarele coordonate. Robert, tu vii cu mine, Liu te duci şi ai grijă de Maria. Am nevoie de ea să fie sănătoasă. Am nevoie de tine să ai grijă de copil!

      Toţi ochii de pe platformă s-au îndreptat asupra lui, şi apoi asupra Mariei.

      - Doamne! Liu îşi duse mâna la gură. E însărcinată! Păi nu puteai să zici aşa de la început, aş fi ştiut şi eu cu ce am de-a face! Dar cum, raţiona ea, nu e posibil aşa ceva!

      - Liu, speram să îţi dai tu seama ce are, nu să îţi spun eu! Acum că ştii, îţi mai spun doar că am estimat că în patruzeci şi opt de ore se va produce naşterea. Vreau să fii pregătită pentru acest lucru.

      Liu a dat din cap în semn că da şi îşi îndreptă toată atenţia asupra Mariei.

      - George, pune pe cineva să cureţe mizeria de aici, spuse Arian ridicând piciorul din sângele lui Abel scurs pe podeaua navei. Robert, tu vii cu mine!

      Au coborât din navă şi s-a îndreptat fiecare înspre îndeplinirea misiunilor primite. Arian cu Robert pe urme şi cu Abel în braţe s-au îndreptat înspre unul dintre lifturile ce aveau să îi ducă la subsol.

      - La naiba! înjură Arian. Maşina nu e aici! George, strigă Arian întorcându-se pe terasă, o vreau pe Andreea înapoi în navă în cinci minute, ai înţeles?

      - Am înţeles, o să o aduc aici, indiferent de condiţia ei! din nou George se simţea frustrat de faptul că nu ştia ce se petrece aici, care e scopul şi motivul. „Ne cere să avem o încredere oarbă în el, dar îl omoară pe unul dintre ai noştri cu sânge rece!”, gândurile lui George erau gândurile tuturor celor care participaseră la scena de mai devreme.

      Arian a simţit aceste emisii de unde cerebrale negative din partea tuturor şi şi-a dat seama cam ce gândesc, dar a preferat din nou să nu zică nimic. Îi făcu semn lui Robert să se apropie.

      - Pune-mi mâna pe umăr! îi spuse el lui Robert iar în momentul în care acesta l-a atins, s-a trezit într-o cameră închisă, fără uşă, doar un singur hublou, ca un fel de buncăr. În mijlocul acelei camere trona Maşina.

      Arian se îndreptă către Maşină şi apăsă butonul pentru pornire. Deşi nu părea să fie legată la nicio sursă de energie, Maşina a pornit şi laserele au împânzit toate firişoarele ce străbăteau interiorul. Îl aruncă imediat pe Abel în păienjenişul de lasere care l-au prins la fel cum pânza de păianjen prinde următoarea victimă.

      - Robert, până ce setez Maşina pentru a-l reconfigura pe Abel, te rog să îmi spui dacă ai descoperit ceva interesant! Arian începu să se joace cu simbolurile şi cuburile de pe panoul de comandă, părând a fi foarte concentrat asupra lor.

      - Da, am reuşit să descopăr câte ceva! Robert era puţin încurcat şi se gândea dacă să continue sau nu, pentru că părea că Arian nici nu îl aude.

      - Continuă Robert! Configurările pe care le fac sunt foarte dificile, implică setări neuronale menite să blocheze accesul „Lor” în lumea noastră. Pe lângă asta trebuie să repar şi corpul lui Abel, dar te aud foarte bine, aşa că te rog, continuă! Arian nici măcar nu a încetinit ritmul mişcărilor de pe ecranul hologramic în timp ce a vorbit cu Robert.

      - Ei bine, reîncepu Robert, după cum spuneam am descoperit câte ceva. În primul rând am încercat pe vechile căi şi folosind diverse motoare de căutare pentru a găsi ceva relevant în ultimul an. Am pornit de la cuvinte cheie precum „extinctie”, „evolutie”, „control”.

      - De ce te-ai gândit să foloseşti aceste ultime două cuvinte cheie? îl întrerupse Arian uimit de ceea ce auzise şi curios să audă un raţionament.

      - M-am bazat pe faptul că există tot timpul două feţe ale monedei, orice filozof îşi bazează gândirea pe existenţa unei dualităţi! lui Robert părea să îi placă faptul că îi erau cerute raţiunile pe care s-a bazat când a început o acţiune. În aceste condiţii am presupus ca şi dualitate firească evoluţia şi exterminarea sau extincţia. Apoi pentru control m-am bazat pur pe cea mai mare dorinţă şi cel mai mare viciu al omului din toate timpurile.

      - Puterea, completă Arian în continuare aranjând simboluri şi cuburi.

      - Da, puterea, nevoia de putere! Cel mai mare viciu al omenirii, cel mai puternic drog! Deoarece mă aşteptam să nu găsesc prea multe informaţii necesare dacă foloseam ca şi cuvânt cheie „putere”, am ales să folosesc un derivat al acestuia, „control”. Controlul vine o dată cu puterea şi unul fără celălalt nu pot exista.

      - Până aici e foarte bun raţionamentul! Acum spune-mi rezultatele.

      - Folosind „extinctie” nu am găsit nimic important, ci doar articole scrise de fel de fel de ziarişti adepţi ai teoriilor conspirationale, pe care încep să le cred şi eu după câte am văzut în ultimele ore. Pentru „evolutie” am descoperit un lucru care mie mi s-a părut cel puţin ciudat. Un obiect găsit acum câţiva ani, în jurul căruia s-a creat o pânză de mistere şi care până la urmă a fost ales să „dispara” din discuţiile publice. Am reuşit totuşi să identific ultima sa locaţie. Se pare că este bine păzit în clădirea NSA. Primele discuţii legate de acest obiect erau asociate cu apariţia primului om, crearea lui Adam şi a Evei. Se credea că acel obiect care seamănă cu o capsulă şi care se spune că ar conţine secvenţe de ADN foarte bine codificate şi perfect ţinute în viaţă, este fitilul ce a aprins calea evoluţiei noastre. La primele teste a trecut ca fiind în vârstă de câteva milioane de ani! Apoi totul a fost transformat în cenuşă şi ţi-am spus despre acea pânză creată în jurul lui. Asta până acum două zile, când pe site-ul NSA a trecut un mesaj codificat care anunţa faptul că acest obiect a fost furat.

      Arian se opri din mişcările rapide de scriere de cuburi codificate şi se întoarse către Robert aruncându-i o privire nimicitoare.

      - Vreau să ştiu cine şi cum a reuşit să fure acest obiect! Deci despre asta vorbeau ei când spuneau că doar ne ajută să ne distrugem singuri! Arian a uitat pe moment de Abel, concentrându-şi atenţia asupra vorbelor lui Prozon. „Hmm...deci acesta era motivul pe care n-i l-au dat „ei”! Dar trebuie să aflu ce implicaţii ar avea utilizarea codului meu de ADN în acea formă pură asupra rasei umane.” Continuă, te rog! i se adresă el lui Robert, întorcăndu-se impasibil care ecranul hologramic care conţinea deja jumătate din cuburi formate şi aranjate.

      - O să mă ocup de găsirea hoţilor şi având în vedere măsurile de securitate pe care le are sediul NSA, nu o să trebuiască să fie prea greu să dăm de urma „Lor”, Robert îşi frecă mâinile mulţumit. Ştia deja cum are să intre în reţeaua NSA să ia toate informaţiile necesare. În ceea ce priveşte „controlul”, aici sunt mai multe de spus, deşi nu am avut vreme sa verific veridicitatea tuturor informaţiilor.

      - Sunt curios, Robert, cum ai reuşit să aflii atâtea lucruri în mai puţin de o oră?

      - Credeam că te interesează rezultatul, Arian, nu metodele de obţinere! Robert nu mai vroia să îi dezvăluie din modul în care lucra el. Poţi să o consideri magie dacă vrei, poţi să o consideri ştiinţă! Cum vrei tu, Arian!

      - Bun, am înţeles! Poţi să păstrezi pentru tine metodele, nu mă interesează atât de mult acum! un sentiment de curiozitate şi chiar neîncredere a planat puţin în jurul lui Arian, dar l-a îndepărtat rapid.

      - Am aflat despre existenţa unor anumite contracte încheiate toate astăzi până la ora zece. Contracte pe domeniul media. Am rulat un vierme pe care l-am construit acum mai bine de doi ani şi pe care îl ţineam ascuns sub un firewall pe unul dintre serverele destinate transportului de date financiare. Acesta înregistra toate mişcările importante, tot ceea ce trecea de o anumită sumă, el înregistrează. Este vorba despre bănci din întreaga lume, despre operaţii financiare, despre plăţi şi achiziţii online! s-a lăsat luat de val şi a spus unul dintre secretele lui.

      - Stai liniştit, secretul tău e în siguranţă cu mine! şi Arian îşi duse mâna la tâmplă indicând creierul său.

      - Aşa am aflat despre aceste tranzacţii ce erau făcute pentru o singură companie, VisionSlim. Au fost singurele tranzacţii importante din ultimul an şi din această cauză mi-au atras atenţia. Toate tranzacţiile au fost făcute până la oră zece, şi însumau peste opt miliarde de dolari! O mulţime de bani pentru o singură zi, nu ţi se pare? Arian a dat din umeri nepăsător, aşa că Robert continua prezentarea, începând să se mişte în jurul Maşinii. Am săpat mai adânc în legătură cu această corporaţie, şi am descoperit în acţionariatul lor nişte nume foarte sonore! Şi aici cred că are să îţi placă ce ai să auzi, rânji Robert amuzat. Unul dintre aceste nume este Jhon ... Ministrul Apărării! Iar altul este Kim ... care se presupune că este amanta Preşedintelui.

      - Se leagă! spuse Arian. Dar înainte de a face acuzaţii, trebuie să fim siguri de asta! O să îi ducem lui Jhon ce i-am promis!

      - Nu ştiu despre ce vorbeşti! i se adresă Robert în timp ce îl privea contrariat. Oricum, continuă el, am aflat mai departe despre anumite achiziţii pe care vrea să le facă, şi pe care în mod bizar le va finaliaza tot astăzi.

      - Despre ce achiziţii e vorba? Arian îşi spuse că poate merită să intre în acest joc. „Totusi” îşi spuse el,”pana la urmă banii aduc puterea, şi aceasta aduce controlul, aşa că e logic ceea ce se întâmplă deşi improbabil totodată.”

      Robert se uită atent la corpul lui Abel şi la laserele ce au început să se mişte, realizând o atentă reconstrucţie a muşchilor, a sângelui, a pielii. Pânza din lasere ce se formase în jurul capului lui Abel şi care pătrundeau în creierul acestuia îi produseseră lui Robert un frison în tot corpul. Aruncă o privire către Arian care în continuare seta laserele pe ecranul hologramic unde de data aceasta nu mai avea cuburi ci apărea ceva ce semăna cu un sistem nervos. Robert nu putea să înţeleagă de unde ştie Arian ce să facă şi cum să procedeze, i se părea un sistem mult prea complex. Arian ridică o privire asupra lui, întrebându-l parcă de ce s-a oprit, şi invitându-l să continue.

      - Da, îşi reveni Robert ca dintr-un vis. Achiziţii...VisionSlim face achiziţii a tot ceea ce înseamnă reţele de televiziune libere din ţară. Au propus spre cumpărare mai bine de şaptezeci la sută din piaţă. Singurul trust care nu poate fi cumpărat este Big Four. Acesta este deţinut de către Christian. Şi în niciun caz nu o să îl cedeze, nu pe cale legală cel puţin.

      - Da, interesant, spuse Arian şi încheie procesul prin trezirea la viaţă a lui Abel. L-a luat dintre lasere şi a aşteptat până ce plămânii lui au acceptat din nou aer şi corpul i s-a umplut din nou de sânge.

      - Bine ai revenit printre noi! îi ură Arian.

      Închise Maşina, îl luă pe Abel în braţe şi îl invită din nou pe Robert să îl atingă. Robert a deschis ochii pe platforma de pe terasa castelului din pădure. Era exact locul de unde dispăruseră câteva minute mai devreme.

      - George, e toată lumea la bord? îl întrebă Arian.

      Dar Arian, şi la fel şi restul erau prea preocupaţi să se uite la Abel, care în afară de faptul că părea obosit şi extenuat, nu mai avea nicio urmă de lovitură şi cel mai important şi de necrezut lucru e că era în viaţă.

      - Haide, George, revino-ţi! Nu ai mai văzut morţi readuşi la viaţă? E prima dată? Haide că ne grăbim, dă-mi un om care să îl transporte pe Abel în camerele lui Liu, ca să îl ţină sub observaţie. Arian aruncă rapid câteva priviri examinând platforma, părând că urmăreşte ceva:

      - Andreea e la bord?

      George îi făcu semn unui subordonat să îndeplinească ordinul lui Arian şi să se ocupe de Abel. Apoi cu o mână îl invită solemn în navă. Arian a rămas surprins pentru moment în uşa navei, uitându-se lung la frumoasa femeie ce stătea pe una dintre banchete. Era îmbrăcată sumar, ceea ce scotea în evidenţa un corp de zeiţă. Părul lăsat liber şi zâmbetul ştrengăresc pe chip îl făcură pe Arian să se îndrepte către ea şi să o atingă, fascinat de frumuseţea femeii din faţa lui. Se pierdură pentru moment unul în ochii celuilalt până când Andreea sparse tăcerea.

      - Îţi mulţumesc, Arian, îţi mulţumesc pentru că m-ai salvat!

      - Nu ai de ce! Scopul tău pe acest pământ este unul atât de nobil! îşi simţea vocea copleşită de emoţii. Nu mi-aş fi permis să te las să dispari!

      Andreea îl strânse cu putere în braţe, plină de afecţiune.

      - Să înţeleg că acum pot să particip la misiuni reale? îl întrebă ea, folosindu-şi cel mai frumos zâmbet şi cel mai îngeresc chip pentru a obţine ceea ce îşi dorea de atâta timp.

      - Chiar tu eşti misiunea acum, aşa că da, participi în mod direct la ea! Arian aşteptă o clipă ca să termine Andreea exteriorizarea bucuriei şi continuă. Am să te rog să te comporţi natural şi dacă îţi este pusă vreo întrebare îţi dau căsca aceasta şi am rugămintea să spui exact ceea ce o să auzi în ea. M-ai înţeles?

      - Da, aşa am să fac! Arian, îţi promit că nu o să te dezamăgesc!

      Arian scoase dintr-o cutie sigilată o cască şi un emiţător şi i le înmână Andreei. Când ridică ochii asupra ei, se aruncă în spate şi scoase un sunet de uimire. O vedea pe Andreea sângerând, cu coloana ruptă, figura desfigurată mâinile şi picioarele rupte, oasele sfărâmate şi pline de sânge. Se târa un metru mai în spate când o văzu că începe să se mişte şi întinde mâna către el, o mână ce îi atârna cu osul antebraţului rupt. O vedea că încearcă să zică ceva, dar un dinte îi căzu din gură şi maxilarul rupt scotea şi mai hidos în evidenţă obrazul intrat în cutia craniană! O imagine oribilă avea în faţă şi închise ochii nedorind să o mai vadă. În următorul moment auzi vocea Andreei şi a simţit răsuflarea ei caldă asupra lui. Simţea mâna cum îl atinge şi deschise încet un ochi. Răsuflă uşurat când o văzu pe Andreea în toată splendoarea ei în faţa lui.

      - Ce naiba s-a întâmplat? l-a întrebat ea. Chiar aşa de groaznic arăt?

      - Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar tocmai te-am văzut din nou în halul în care erai când te-am scos din maşină! Cred că îmi joacă creierul feste! Scuză-mă, continuă Arian incercan să respire normal, sper să nu se mai repete, o să încerc să controlez această eroare.

      Andreea nu mai zis nimic şi se pregătiră pentru saltul în cealaltă dimensiune. Arian îi înmânase stick-ul lui George pe care se găseau tot coordonatele casei sale din Aspen, pentru că nu avusese timp să uploadeze alte coordonate, aşa că în următorul moment erau din nou pe platforma ce ascundea sub ea farfuria zburătoare.

      - Robert, aici te lăsăm pe tine! Ştii ce ai de făcut! şi Arian îi întinse o mână în semn de mulţumire pentru ajutorul pe care îl oferea acesta. Robert zâmbi, aruncându-i o privire discretă şi Andreei, plăcut surprins de noua ei înfăţişare.

      Aceasta îi surprinse privirea şi un zâmbet îi teroriza buzele. A ales totuşi să-şi arunce privirea în pământ. După ce Robert coborî, Arian aruncă o privire la ceas. Mai aveau exact două minute ca să ajungă la conferinţă. Creierul lui funcţiona acum la capacitate maximă, mai ales că nu mai trebuia să o protejeze pe Maria, aşa că se hotărî să îi lase pe toţi acolo şi să plece doar el şi cu Andreea la conferinţă.

      - George, voi rămâneţi aici şi te rog să îl protejezi pe Robert, este foarte important pentru misiunea noastră acum! dacă o să avem nevoie de ajutorul vostru, o să vă chem, dar sper ca deocamdată să nu fie cazul!

      - Sigur te descurci singur? încercă George să îl convingă că e mai bine să fie şi ei prin preajmă pentru orice eventualitate.

      Un zâmbet inconfundabil apăru pe chipul lui Arian, iar George îl cunoştea atât de bine încât nu a mai insistat pe acest subiect.

      - Ochii asupra lui Robert, George, asta vreau de la tine acum! se ridică şi îl bătu pe umăr pe George.

      Arian se întoarse către Andreea, o luă de mână şi îi spuse să închidă ochii.

     

© Copyright Paul Boncuţiu

Articol preluat din Arhiva SFera Online [sfera.tawil.dev].     © 2001 - 2011 sfera.tawil.dev | © 2011 - 2026 Arhiva sfera.tawil.dev | sfera.tawil.dev