Gri şi roşu auriu
|
Radu Leca
Publicat Sâmbătă, 31 Mai 2003, ora 10:05
Nu am vazut niciodata rasaritul. Decît singur, ca o baie de sînge dupa caldura noptii. Am fost aproape însa. La mare, cu prieteni, am hotarît sa petrecem noaptea pe plaja. În mod inexplicabil însa, somnul ma dobora cu fiece secunda, lipicios ca o plasa de paianjen, eu care de obicei nu am somn pîna la 1-2. Simteam totul ca prin ceata, si într-adevar si cerul se suparase pe noi, negru, posomorît, neprimitor. Îngerii se culcasera de mult, cu fata spre apus. Ora rasaritului, însa lumina, abia ghicita, nu facea decît sa aprinda fantomatic norii. Tablou de sfîrsit de lume, suficient siesi, natura în toata mîndretea ei de titan timid, dar ofensat. Mi-am amintit de compozitiile marine ale pictorilor englezi, panorame grele, baroci, apasînd ochii si cugetul. Soarele ni se ascundea privirilor, ca un haiduc de potera, în spatele aburilor diminetii. Percepeam si un soi de mahmureala psihica, întovarasita de o delasare trupeasca, usor de ghicit ca fiind copilul veghii prelungite. Dorinta unui soare pur, amplificat de promisiunea de desert tropical, bronzat, a nisipului, era înca prezenta, asemenea unei sarbatori pe care ai asteptat-o prea mult, consumînd-o cu gîndurile tale. Ca într-o dimineata rece de Revelion, am pornit clatinîndu-ne spre casa. Nimic trivial în ameteala aceasta, doar, crud, sentimentul unei ocazii irosite, ca o eclipsa de soare de care afli a doua zi, în ziare. Acum, lucrurile pareau miscate, urnite din loc de spiridusi obraznici, si oscilînd înca într-o inertie de urs trezit prea devreme din somn. Aerul avea consistenta unei supe, sau al unei pere necoapte, iar gri-ul, omniprezent, îti intra în oase, ca o sentinta cromatica.
Am urmat linia plajei, si ea dezamagita de lumina ce n-a venit la întîlnire. As mai fi asteptat, pentru ca timpul uitase sa mai curga, si diminetile parca stateau la rînd, cuminti, pentru altii, mai norocosi si mai indecenti, care sa vada soarele iesind din cada. Eram oare condamnati la un gri laptos, etern? Prizonieri vargati, cu ochii cusuti, cînd atîtea frumuseti ne asteptau în jur, calcam strîmb, nisipos, ca niste obezi pe gheata subtire sub care se ascunde prapastia uitarii.
Nu m-am trezit la timp pentru micul dejun. Cautam, cred, în somn, sa apuc si sa strîng la piept astrul ceresc ce-mi fusese refuzat mai devreme.
Dar singur - ca si cum atunci s-ar fi sfiit de alti ochi decît ai mei - soarele mi s-a aratat în aburi matinali. Au fost niste zile, cu parfum de mitic, în octombrie, cînd natura parea împacata cu ea însasi. si, în plenitudinea ei, ne împartasea toate secretele, ca o hangita tînara, în rochie rosie, înflorata, în mijlocul barbatilor în costume negre, lacomi în priviri. În acele zile, diminetile erau scaldate în toate mofturile rosului, caleidoscop gigantic acolo sus, , deasupra cenusiului cotidian. Pentru ca în drum spre scoala, ma opream si, înmarmurit, priveam spre cer, ca la un calator însetat ce gaseste izvorul în mijlocul desertului. Ceilalti erau parca sub puterea unui tabu, insensibili si frugali. Oare eram singurul spectator al acestei desfasurari de forte, inutila poate, dar cu atît mai fascinanta? Am dorit atunci ca ziarele sa urle, sa jubileze si sa scrie despre darurile oferite de Ea, Mama Natura, în acele zile. Ma simteam ca unul din acei posedati care vad lînga noi îngeri si diavoli, sau spiridusi cu coada despicata. tarîna, si paltoanele cenusii, grabindu-se cu pasi de sobolani, îmi provocau apoi o repulsie de troaca, dezgust totusi placid, distant, de vreme ce ma consideram totusi privilegiat prin comparatie. si, dupa asta, animatia si risipa de energie a scolii îmi pareau flacara de chibrit în mijlocul unui foc de artificii.
Sunt oare îndreptatit sa ucid acum farmecele unor asemenea rasarituri, încercînd sa le înramez în cuvinte? Sigur nu merita un asemenea tratament barbar, asa cum o femeie frumoasa nu merita zambile, ci trandafiri înmuiati în sîngele asfintitului. Sunt nevrednic de o asemenea încercare, mai dificila decît cucerirea Troiei. si poate ca un îndragostit ce-si admira aleasa dansînd cu altul, fericit ca poate cel putin sa o priveasca mladiindu-se, prefer sa pastrez amintirea acelor feerii, ca niste vinuri rare, de colectie, pe care le gusti singur, avar, închis cu cheia de la gît într-o camaruta rece a pivnitei.
© Copyright Radu Leca
Articol preluat din Arhiva SFera Online [sfera.tawil.dev].